În România, persoanele fără copii au fost obligate să plătească o sumă suplimentară către stat între 1 ianuarie 1967 şi 1 aprilie 1991. Măsura a fost introdusă prin Decretul nr. 1.086 din 31 decembrie 1966, care majoră impozitul pe veniturile celor fără copii începând cu 1967.
Decretul se aplica femeilor şi bărbaţilor fără copii care împliniseră 25 de ani, indiferent de starea civilă, şi prevedea majorări procentuale ale impozitului: +10% pentru venituri lunare între 801 şi 2.000 lei şi +20% pentru venituri peste 2.000 lei. Au existat excepţii, printre care persoanele cu copii decedaţi, cele cu invaliditate de gradul I sau II şi cei căsătoriţi cu parteneri care aveau copii dintr-o căsătorie anterioară.
În 1977, Legea 1/1977 a introdus o contribuţie lunară distinctă, stabilită în funcţie de retribuţia tarifară, aplicată din luna în care persoana împlinea 25 de ani şi încetând din luna următoare celei în care devenea părinte. În 1986, prin Decretul 409/26 decembrie 1985, cuantumul contribuţiei a fost majorat din nou; de exemplu, pentru o retribuţie tarifară de 2.000 lei contribuţia a crescut la 135 lei pe lună, iar pentru retribuţii peste 8.000 lei ajunsese la 925 lei.
Contribuţia pentru persoanele fără copii a făcut parte din politica pronatalistă a regimului comunist, implementată alături de alte măsuri, cum a fost restricţionarea avortului prin Decretul nr. 770/1966. Datele INS arată o creştere abruptă a natalităţii în 1967 (aproximativ 27,4 la mie), după care rata natalităţii a scăzut treptat, ajungând în 1989 la circa 16 la mie. Măsura a fost abrogată prin Legea nr. 32/1991 privind impozitul pe salarii, în vigoare din 1 aprilie 1991.
Comentarii recente