Chiar dacă medicina ar elimina cauzele reversibile ale îmbătrânirii — cancer, boli cardiovasculare, demență şi alţi factori — există un obstacol biologic dificil de înlăturat: acumularea de mutații somatice în ADN. Cercetători ruşi au folosit un model matematic pentru a estima cât de mult ar putea creşte durata de viaţă în această situaţie idealizată.
Simulările arată că, în absenţa tuturor celorlalţi factori de îmbătrânire, acumularea erorilor genetice la fiecare diviziune celulară ar stabili o limită maximă a duratei de viaţă între 146 şi 194 de ani, cu o medie în jurul a 150–160 de ani. Aceasta este aproape dublul speranței de viaţă actuale de circa 79 de ani, dar indică totuşi o limită biologică.
Modelul descrie şi faptul că organele nu îmbătrânesc uniform: pielea şi ficatul îşi pot înlocui celulele, în timp ce neuroni şi celulele cardiace, care se regenerează puţin sau deloc, acumulează mutaţii pe toată durata vieţii şi devin „punctele slabe” care determină limita finală a supravieţuirii.
Autorii subliniază că rezultatele sunt teoretice şi dependente de ipotezele privind interacţiunea organelor şi mecanismele de cedare. Studiul, publicat în NPJ Ageing, are ca scop prioritizarea şi cuantificarea contribuţiei diferitelor mecanisme ale îmbătrânirii la durata de viaţă şi nu reprezintă o demonstraţie experimentală.
Comentarii recente