Gheorghe Mărășescu și-a început misiunea la cel mai înalt far de pe litoral la doar 22 de ani, în toamna anului 1977. Responsabilitatea era uriașă: funcționarea luminii farului influența siguranța navelor care intrau și ieșeau din Portul Constanța, iar timpul maxim admis de nefuncționare era de 30 de minute.
Pe lângă întreținerea zilnică — schimbat becuri rusești, vopsit cupola, tencuit zidurile — personalul era responsabil și de stațiile radiofar care transmiteau, în Cod Morse, poziția la fiecare șase minute. Înainte de era sateliților, navigatorii se ghidau adesea doar după faruri.
După cutremurul din martie 1977, echipa farului a reparat singură pagubele: suportul lentilei a fost întărit cu un jug, iar o porțiune de 12 metri pătrați de tencuială exterioară a fost retencuită cu materiale ridicate pe scripete. Intervențiile complicate erau frecvente, iar echipamentele rusești necesitau adaptări improvizate.
În decembrie 1977, Mărășescu a intervenit singur în timpul unei furtuni pentru a înlocui becurile, deși curentul era intermitent și lucrul se făcea în condiții periculoase. Un alt episod periculos a avut loc în 1986, când colegul său a scăpat la limită în timpul vopsirii cupolei, după ce funia unui scripete aproape ceda.
În decembrie 1989, farul a avut rol de observație și punct de sprijin. Mărășescu povestește cum li s-a cerut să trimită patrula la unitate şi cum a fost chemat de locotenent‑colonelul Moroianu. El rememorează tensiunea din oraș — schimburi de focuri lângă gară, militari înarmați în parc şi ordine confuze. „Noi eram echipă de sprijin pentru ei, dar nici praștii nu aveam”, spune fostul șef de far.
Mărășescu a ieșit la pensie în 2020, dar revine frecvent la far pentru a-i ajuta pe tinerii care continuă să urce aceleași trepte și să aibă grijă ca lumina farului să rămână un reper pentru navele spre Constanța.
Comentarii recente