Statele Unite dispun de cea mai puternică capacitate militară din istorie, dar succesul tactic nu s-a transformat în victorii politice de durată. Într-un editorial din Politico, Ivo Daalder, fost ambasador al SUA la NATO, argumentează că problema este una strategică şi conceptuală: armata este folosită înainte de a fi clar stabilite obiectivele politice.
Conform analizei, din 1945 încoace doar Războiul din Golf (1991) poate fi considerat un succes clar. Conflictele din Coreea, Vietnam, Afganistan, Irak şi actualul episod legat de Iran arată, în schimb, remize, eşecuri strategice şi consecinţe destabilizatoare. Motivele invocate includ alegerea forţei ca instrument primar, obiective utopice (schimbări de regim, export de democraţie) şi insuficienta planificare pentru perioada post‑conflict.
Exemplele citate ilustrează aceste slăbiciuni: Ofensiva Tet (1968) a subminat sprijinul intern american în Vietnam; în Afganistan nu exista un plan clar pentru guvernare după căderea talibanilor; în Irak, dizolvarea armatei a alimentat insurgenta. În Iran, criticii consideră că planul iniţial american pentru schimbarea regimului nu a prevăzut consecinţele şi blocarea Strâmtorii Hormuz.
Autorul reamintește principiile propuse în 1984 de secretarul Apărării Caspar Weinberger — interese vitale clare, obiective realizabile, sprijin intern şi internaţional, forţă concentrată pe scopuri limitate, strategie de retragere şi utilizarea forţei ca ultimă soluţie — care au contribuit la succesul din 1991. Concluzia este că SUA trebuie să redea priorităţii raţiunea politică în spatele folosirii forţei, nu doar superioritatea militară.
Comentarii recente