România a traversat, în ultimele trei decenii și jumătate, o succesiune de crize energetice care s-au suprapus şi s-au alimentat reciproc. Problemele provin dintr-o infrastructură moștenită din perioada comunistă, investiţii amânate, privatizări şi reglementări inconsistene, precum şi dintr-o liberalizare implementată insuficient pregătită.
După 1989, prăbuşirea industriei grele a redus consumul şi a mascat pentru o vreme degradarea termocentralelor, pierderile din reţele şi lipsa investiţiilor. Reformele din 2000–2007 au adus capital şi know‑how, dar nu şi o strategie coerentă pentru capacităţi noi, stocare sau modernizarea reţelelor.
Promovarea regenerabilelor prin schema certificatelor verzi a atras investiţii, dar schimbările de regulă ulterior au erodat credibilitatea. Liberalizarea gazelor (1 iulie 2020) şi a pieţei electrice (1 ianuarie 2021) a expus vulnerabilităţile sistemului, iar şocul energetic din 2021–2022 a scos la iveală limita producţiei interne şi fragilitatea reţelelor.
Autorităţile au introdus OUG 118/2021 pentru plafonare şi compensare; până la începutul anului 2024 mecanismul generase cheltuieli estimate la aproximativ 23 miliarde lei şi a creat întârzieri la decontări. Conform analizei Asociaţiei Energia Inteligentă, principalele cauze sunt: subinvestiţia cronică, politizarea deciziilor, instabilitatea legislativă, confuzia liberalizare‑concurenţă şi schemele de protecţie generalizate în locul celor ţintite.
„Piaţă liberă nefuncţională, infrastructură veche, investiţii întârziate, reguli instabile, intervenţii populiste, influenţe politice şi grupuri de interes interne şi externe au produs facturi mari şi neîncredere publică”, afirmă Dumitru Chisăliţă, preşedintele AEI.
Pe termen mediu, provocarea esenţială rămâne creşterea producţiei interne şi modernizarea reţelelor, în paralel cu restabilirea încrederii investitorilor pentru proiecte pe termen lung, inclusiv dezvoltarea offshore din Marea Neagră şi integrarea eficientă a surselor regenerabile.
Comentarii recente