Plecând din România înainte de al Doilea Război Mondial și stabilit în Franța, dramaturgul Eugen Ionescu a rămas sub supravegherea autorităților comuniste, care au alternat între încercări de cooptare și de izolare a sa.
Dosarul Securităţii al lui Ionescu, de aproape 200 de pagini, întins pe circa trei decenii, arată două faze: la început regimul a încercat să valorifice prestigiul internațional al dramaturgului, iar mai târziu a căutat să-i limiteze influența când Ionescu a sprijinit public persoane persecutate.
Ionescu, născut la Slatina pe 14 noiembrie 1909, a fost condamnat în contumacie în 1946 pentru articolul „Scrisori din Franţa”. Sentinţa Curții Marțiale (1116/1946) a fost casată de Tribunalul Suprem prin decizia 253 din 19 septembrie 1963, care a achitatul de orice penalitate. Anularea ridica obstacolul juridic, dar nu i-a risipit reticenţele faţă de o eventuală revenire.
În anii 1960, Securitatea a pus la punct un plan de «influenţare pozitivă» a lui Ionescu, folosind contacte selectate, printre care Tudor Vianu şi actorul Radu Beligan, precum şi membri ai familiei (Niky şi Rodica Burileanu). Operaţiunea includea invitaţii culturale, monitorizarea convorbirilor şi folosirea unor rezolvări bureaucratice favorabile pentru apropiaţi, cu scopul de a-l aduce în ţară şi de a-i testa atitudinea politică.
În 1965, în contextul unui turneu la Paris al Teatrului de Comedie cu Rinocerii, Beligan a purtat discuţii cu Ionescu, notate în rapoarte ale Securităţii, iar autorităţile au urmărit şi alte ocazii de apropiere prin intervenţii la organele de stat şi contacte din exil. În anii următori, note ale Securităţii reflectă atât preocuparea pentru poziţiile sale publice, cât şi încercările de a-l deturna de la legături cu disidenţa.
Deşi a supravieţuit presiunilor şi operaţiunilor de influenţă, Eugen Ionescu nu a mai revenit în România; a murit la Paris pe 28 martie 1994.
Comentarii recente