Antoni Gaudí rămâne figura centrală a arhitecturii catalane, autor al Sagradei Família şi al unor proiecte care au schimbat faţa Barcelonei. Pe 10 iunie 1926, după ce fusese lovit de un tramvai şi luat iniţial drept un anonim, Gaudí a murit în spital, iar oraşul a realizat prea târziu că pierduse un creator de excepţie.
Născut pe 25 iunie 1852 într-o familie de meşteşugari — tatăl arămar, Francesc Gaudí, şi mama Antònia Cornet i Bertran —, Antoni a crescut într-un mediu în care forma şi îmbinarea erau rezultatul muncii manuale. Fragilităţile sănătăţii din copilărie i-au modelat atenţia pentru natură şi structură, elemente care vor reveni în lucrările sale.
Mutat la Barcelona în 1869–1870, a studiat la Şcoala de Arhitectură, unde alterna rigoarea cu insubordonarea creativă. După diploma din 1878, la observaţia directorului Elies Rogent — „nu ştiu dacă am dat diploma unui nebun sau unui geniu“ —, Gaudí a început să-şi impună stilul: curbe structurale, ergonomie în mobilier şi o abordare în care utilul precede ornamentul.
Colaborarea decisivă cu industriaşul Eusebi Güell, începută după Expoziţia Universală de la Paris, i-a oferit resurse şi proiecte ambiţioase. Viaţa sa a pendulat între succes profesional şi austeritate personală: după un post prelungit în 1894 a renunţat la mesele rafinate şi la hainele luxoase, dedicându-se aproape exclusiv şantierelor, în special Colònia Güell şi, mai ales, Sagrada Família.
Identitatea catalană a influenţat deciziile sale: în 1924, refuzul de a renunţa la limba maternă într-o discuţie cu poliţia subliniază această dimensiune. Traseul de viaţă al lui Gaudí, de la dandy la ascet, se reflectă în modul în care a organizat munca, în preocuparea pentru structură şi în devotamentul pentru proiectele sale, rămase ca mărturie a unei viziuni arhitecturale unice.
Comentarii recente