Mănăstirea cisterciană de la Cârța, din județul Sibiu, rămâne după opt secole un reper al arhitecturii medievale transilvane și loc al multor povești istorice și legendare. Fondată la sfârșitul secolului al XII-lea–începutul secolului al XIII-lea ca filială a abației de la Igriș, Cârța a fost cel mai estic așezământ cistercian din Europa medievală pe actualul teritoriu al României.
Clădirile și biserica, ridicate în principal în al doilea sfert al secolului al XIII-lea, păstrează elemente gotice inspirate din atelierul de construcții unit, comparat de istoricul Entz Géza cu mai multe abații franceze. Cercetările arată că mănăstirea a influențat apoi și arhitectura religioasă din Țara Bârsei.
O relatare celebră, consemnată de cronicarul cistercian francez Albéric de Trois-Fontaines în 1235, vorbește despre o „amăgire demonică”: apariția a circa două sute de „oameni roșii” călare pe cai roșii, de statură mai mică decât localnicii, care au dispărut intrând într-o peșteră. Unul dintre ei a fost prins pentru scurt timp; mâna captorului a rămas roșie pe toată viața, iar mulți martori au suferit nenorociri în acel an, consemnează cronicarul.
Istoricii notează că astfel de relatări circulau în rețeaua cisterciană și reflectă imaginarul medieval local, iar mănăstirea a fost, ca multe alte fundații cisterciene, amplasată în zone izolate pentru cultivarea și administrarea terenurilor.
După declinul din secolul al XV-lea, când regele Matia Corvin a decis desființarea abației în 1474, unele clădiri au continuat să fie folosite de comunitatea evanghelică; astăzi biserica servește încă această comunitate de aproximativ 90 de membri, iar restul complexului este un obiectiv turistic.
Printre legendele locale persistă și cea a unui tunel secret care ar pleca din altarul bisericii și ar traversa subteran până la Olt, unde ar fi ieșirea numită „gaura malului”. Primăria satului consemnează căutările și convingerea locuitorilor că în subteranele mănăstirii se află odinioară o vistierie a călugărilor.
Comentarii recente