Artistul Camil Ressu a surprins „grupul liberal-takist” cu o singură pictură, în care toate gurile desenate cu creion roșu păreau să o întâmpine cu un zâmbet umed plin de impertinență.

Camilo Ressu a fost zugrăvit mai frumos de scriitori decât de criticii de artă. În picturile sale, natura reavănă emană arome de ploaie, iar țăranii rămân autentici, trudiți și pârguiți de soare. În tinerețe, tatăl său l-a surprins mâzgălind flori și, în ciuda încurajării tacite, a urmat pasiunea sa pentru artă. Studiile sale la München și Paris au fost susținute financiar de Primăria Galațiului și de fondul „Răducanu Simonide“. Ressu a fost influențat de medii nonconformiste și a devenit un caricaturist apreciat în presa vremii.

În timpul Răscoalei din 1907, Ressu a creat opere care ilustrează viața grea a țăranilor români. A fost, de asemenea, un caricaturist prolific, semnând sub diferite pseudonime și satirizând politica și sărăcia. A devenit profesor și rector la Academia de Arte Frumoase din București și a expus la expoziții internaționale. Ressu a murit în 1962, iar orașul său natal, Galați, organizează în fiecare an un concurs de pictură în memoria sa.

Pe lângă activitatea artistică, Ressu a fost implicat în viața culturală a Bucureștiului, frecventând localuri precum Cafeneaua Kübler și Terasa Oteteleșanu, unde se întâlnea cu alți artiști și scriitori de seamă. Operele sale au stârnit controverse, precum pictura cortinei Teatrului Național, care a fost distrusă în timpul bombardamentelor din 1944. Despre viața și activitatea sa s-au scris numeroase povești și opinii, marcând contribuția sa la arta românească.