În 1964, Jean‑Paul Sartre a refuzat Premiul Nobel pentru Literatură, gest care a rămas notoriu în istoria culturii. Academia Suedeză i‑a acordat distincția pentru bogăţia ideilor şi influenţa asupra epocii, însă scriitorul şi filosoful a respectat o regulă personală: nu accepta onoruri oficiale.
Sartre afirmase anterior că un autor trebuie să rămână liber în poziţia publică şi că acceptarea unor titluri ar putea transforma semnătura sa într‑o marcă instituţională. El menţiona că refuzase deja Legiunea de Onoare şi intrarea în Collège de France. Potrivit relatărilor, aflat din presă că ar fi luat în calcul premiul, Sartre a încercat să transmită că nu doreşte distincţia, dar decizia Academiei nu a mai putut fi schimbată.
Refuzul a stârnit reacţii mixte: unele ziare, precum Le Monde, au publicat explicaţiile lui Sartre, iar altele, ca Le Figaro, au interpretat gestul drept un semn de orgoliu. Presa internaţională a variat de la înţelegere la sarcasm, iar presa suedeză a apreciat consecvenţa, dar a considerat gestul lipsit de curtoazie.
În registrul istoric al Premiilor Nobel, doar doi laureaţi au refuzat voluntar premiul: Sartre şi diplomatul vietnamez Lê Ðức Thọ (Premiul Nobel pentru Pace, 1973). Numele lui Sartre rămâne astfel legat nu doar de existenţialism şi opere precum „Greaţa”, „Fiinţa şi neantul” sau „Cu uşile închise”, ci şi de unul dintre cele mai cunoscute refuzuri ale Premiilor Nobel.
Comentarii recente