Încărcarea imediată în implantologie înseamnă montarea unei lucrări provizorii în maximum o săptămână de la inserare, fără a mai aştepta luni de vindecare. Procedura răspunde nevoii pacienţilor de a evita perioade lungi cu diasteme vizibile, însă nu este potrivită pentru toţi candidaţii; selecţia riguroasă rămâne esenţială.
Primul şi cel mai important criteriu este stabilitatea primară a implantului, măsurată prin torque-ul de inserţie (N·cm) şi prin ISQ (valoare obţinută prin analiza frecvenţei de rezonanţă). Valorile considerate minim adecvate pentru încărcare imediată sunt torque 35–45 N·cm sau ISQ ≥70. Pentru torque între 25 şi 35 N·cm se recomandă încărcare precoce (2–6 săptămâni), iar sub 25 N·cm riscul compromiterii osteointegraţiei creşte.
Calitatea şi volumul osului influenţează la fel de mult decizia: osul dens (frecvent la mandibulă) favorizează încărcarea imediată, în timp ce osul trabecular poros (mai frecvent la maxilar) impune prudenţă. Se recomandă cel puţin 4 mm de os dincolo de apexul implantului; în absenţa acestuia sunt necesare augmentări sau sinus lifturi, care prelungesc tratamentul.
Există contraindicaţii clare: boli sistemice necontrolate, fumat intens (≥10 ţigări/zi), bruxism, boală parodontală activă, abuz de alcool sau droguri, radioterapie cervico-facială în antecedente, sarcină şi lactaţie. Lucrarea aplicată imediat este provizorie şi impune restricţii alimentare şi de igienă până la restaurarea finală, realizată după osteointegrare.
Plasarea imediată combinată cu încărcarea imediată (protocol ITI 1A) este complexă şi trebuie făcută de operatori experimentaţi, sub evaluare CT/CBCT. Datele arată diferenţe mici ale pierderii osoase între încărcarea imediată şi întârziată (0,82 mm vs. 0,79 mm) şi rate de supravieţuire ridicate când criteriile sunt respectate.
Comentarii recente