Manualul şcolar din spaţiul românesc are rădăcini care se întind pe aproape trei secole şi reflectă trecerea de la educaţia religioasă la şcoala modernă. Primele tipărituri folosite pentru instruire – bucoavne scrise în chirilică – apăreau în Transilvania şi în alte centre tipografice, primul exemplu cunoscut fiind tipărit la Alba Iulia în 1699 de Mihai Iştvanovici. Aceste volume conțineau în mare parte rugăciuni, psalmi şi elemente de alfabetizare, cu foarte puţine conţinuturi laice.
Tiparul şi apariţia academiilor domneşti au adus treptat manuale laice şi importuri din Franţa sau Germania. Un pas important l-a constituit concursul pentru abecedar organizat după reforma instrucţiei lui Alexandru Ioan Cuza (1864). Ion Creangă şi colegii săi au publicat în 1868 „Metodă nouă de scriere şi cetire“, primul abecedar modern românesc, tipărit în 4.000 de exemplare şi reeditat până în 1893.
În secolul XX manualele au urmărit adesea linii naţionaliste şi civice, în special după 1918, combinând în volume pentru ciclu primar noţiuni de religie, știinţe naturale, igienă şi economie casnică. După 1948, reforma învăţământului a impus manualul unic, editat de stat şi încărcat cu ideologie comunistă: colecţii controlate de partid, autori selectaţi, pagini inaugurale cu fotografia lui Nicolae Ceauşescu şi conţinut propagandistic, în special la discipline precum istoria.
Comentarii recente