În noaptea de 17-18 iunie 1951, în plin praznic al Rusaliilor, autoritățile comuniste au ridicat din case zeci de mii de locuitori din Banat și din alte zone apropiate. Aproximativ 45.000 de oameni — bănățeni, sârbi, aromâni, germani și români considerați periculoși pentru regim — au fost urcați în vagoane fără explicații și trimiși în Câmpia Bărăganului, o zonă aproape pustie, folosită până atunci doar ocazional de ciobani.
Decretul Ministerului de Interne din 15 martie 1951 le permitea autorităților să mute persoane considerate dăunătoare „construcției socialismului“. Ca destinație administrativă a fost ales Bărăganul, unde s-au format ulterior localități precum Bumbăcari, Ezeru, Rubla, Măzăreni sau Schei.
Deportații au ajuns în câmp, inițial fără adăposturi, construindu-și bordeie din paie sau colibe din ce-au putut găsi. Mărturiile supraviețuitorilor descriu plecarea grăbită de la gări, animalele lăsate în urmă și teama de a fi trimiși la ruși. Vasile Docea povestea despre mânzul lăsat la vale în timp ce familia urca în tren, iar Victor Gaidamut rememora că oamenii se temeau de Siberia.
Condițiile grele au făcut victime: circa 1.600 de deportați, dintre care 175 de copii, au murit în detenție sau la scurt timp după deportare. Expozițiile de la Memorialul Sighet păstrează listele nativilor și datele de deces ale celor mai tineri victime.
Unii deportați s-au întors după ani la casele lor, descoperind că locuințele fuseseră ocupate sau transformate în sedii colective. Multe familii au rămas stigmatizate de regimul domiciliului obligatoriu, iar numeroși foști deportați au continuat să aibă restricții de circulație chiar după grațiere.
Memoria acelor zile rămâne vie în mărturiile colectate de proiecte precum „Deportați în Bărăgan“, care adună interviuri și documente ce atestă amploarea și consecințele acestei politici de deportare din vara anului 1951.
Comentarii recente