În anii ’60, proiecția filmelor pe clădirea școlii din Delta Dunării se făcea din camionul Buceag.

În anii ’60, când satele din Delta Dunării nu aveau curent electric, localnicii se bucurau de peliculele proiectate pe clădirea școlii. Cu timpul, au apărut aparatele de proiecție și filmele erau aduse în sate cu ajutorul unei șalupe numite „Maican“, care avea și ea generator și proiector. După ce satul a fost racordat la rețeaua de curent electric, în școală a fost instalat un aparat de proiecție și filmele erau aduse prin poștă.
Autorul de monografii Corneliu Motoc relatează cum bunicii săi vizionau filmele în satul Partizani: „La început, filmul a venit la noi în anii ’60, inițial gratuit, apoi cu o taxă. Un camion Buceag cu un generator și un proiector aducea filmul. Acesta era proiectat seara pe peretele școlii, iar mașina care transporta filmul era numită caravana“.
Proiecția filmelor avea loc în sala căminului cultural din școala Partizani, de obicei duminica, și era coordonată de Mihai Chiselenco și Ciurea Viorel.
Înainte de război existau cinematografe, dar acestea funcționau doar în marile orașe și erau accesibile doar unor anumite categorii de oameni. Abia în anii ’40-’50 cinematograful a devenit un fenomen de masă în orașe.
În mediul rural, filmele erau difuzate în zilele de weekend în căminele culturale, dar mai ales prin intermediul „caravanei cinematografice”. Cu câteva zile înainte, o mașină trecea prin sat și anunța prin megafon filmul care urma să fie proiectat, precum și data și locul desfășurării. Apoi, filmul era difuzat la data și locul indicate, de obicei în căminul cultural, dar și în săli de școală sau în aer liber, conform lucrării sociologice despre cultura tradițională în perioada comunistă a Simonei Ștefănescu.
La 7 iunie 1950 a fost înființat „Comitetul pentru Cinematografie” în cadrul Consiliului de miniștri, iar în cadrul acestuia a fost creată „Direcția Rețelei Cinematografice”. Ulterior au fost înființate întreprinderi cinematografice de stat județene, controlate de D.R.C., care au avut ca scop dezvoltarea rețelei de distribuție a filmelor, inclusiv a sălilor și a cinematografelor de 16 mm în mediul rural (cunoscut și sub numele de cineficare).
Conform Wikipedia, în anii ’50 au fost importate din URSS aproximativ 1.000 de aparate de proiecție de 16 mm și 100 de caravane cinematografice pentru a aduce filmele în sate. În următorii ani au avut loc reorganizări, iar în iulie 1952 a fost înființată „Direcția Difuzării Filmelor (D.D.F.)”. Aceste două direcții s-au unit în 1956 sub denumirea de „Direcția Rețelei Cinematografice și a Difuzării Filmelor(D.R.C.D.F)”, sub îndrumarea Ministerului Culturii. Scopul acestei direcții era promovarea unei politici unitare privind sălile de cinema din țară, controlul și îndrumarea lucrării politico-ideologice cu ajutorul filmului, difuzarea filmelor în funcție de cerințele politico-ideologice din diversele etape ale construirii socialismului, precum și îndeplinirea planului economico-financiar.