Calea ferată „a cărbunelui” din Ținutul Momârlanilor: tuneluri, viaducte și o buclă unde „întoarce trenul”

Tronsonul Simeria–Petroșani, construit între 1866 și 1870 pentru transportul cărbunelui din Valea Jiului, rămâne unul dintre cele mai spectaculoase şi dificile trasee feroviare din România. Pe cei aproape 80 km ai magistralei se află un sector montan de aproape 20 km, între Baru (Valea Streiului) şi Bănița (Valea Jiului), marcat de viaducte impresionante şi o succesiune de tuneluri săpate în majoritate în secolul al XIX‑lea.

Satul Merișor este renumit drept „locul unde întoarce trenul”, deoarece linia descrie aici o buclă mare, străbătută de tuneluri care asigură trecerea între văi. Pe traseu se întâlnesc tuneluri cunoscute: Bănița, Vârful Mândrului, Dosul, Peștera Bolii, Crivadia, Vârful Tătarului, Citera şi Dealul Frunzelor. Iniţial proiectul prevedea doar trei tuneluri, însă greutăţile geologice au impus construirea multor galerii suplimentare.

Lucrările de modernizare au continuat în secolul XX: între 1969 şi 1973 au fost refăcute şase tuneluri, Citera a fost reconstruit de la suprafaţă şi s‑a realizat un tunel lung de 656 m la Bănița, iar în anii ’80 dublarea liniei a generat alte opt tuneluri cu lungime totală de 1.490 m. În epoca de vârf, calea ferată deservea zece exploatări miniere cu o producţie anuală apropiată de zece milioane tone de cărbune.

Sectoul montan a necesitat şi intervenţii recente, fiind afectat de degradări şi restricţii de viteză; reparaţiile au vizat înlocuirea şinelor şi traverselor, refacerea terasamentelor şi reabilitarea elementelor de infrastructură. Tot aici s‑a petrecut şi unul dintre cele mai grave accidente feroviare moderne din România, pe 8 aprilie 2017, când un tren de marfă a deraiat între Bănița şi Merișor, incident soldat cu doi morţi şi un raport AGIFER care a relevat erori în exploatarea frânelor şi consum de alcool.

Proiectul din anii 1860 a fost realizat de Prima Societate Feroviară din Transilvania, cu antreprenori vienezi, iar pentru săpături şi lucrări dificile s‑au folosit mii de muncitori italieni. Mulţi dintre ei s‑au stabilit ulterior în satele montane, contribuind la dezvoltarea comunităţilor locale şi la păstrarea memoriei acestei lucrări inginereşti remarcabile.