Dansul la bară, mult timp asociat cu cluburile de striptease, a crescut în ultimii ani până a ajunge în săli de spectacol şi pe scene de teatru, unde este folosit nu doar pentru acrobaţii şi demonstraţii de forţă, ci şi pentru a spune poveşti despre muncă, identitate şi relaţii. Criticul Lyndsey Winship, într-un editorial în The Guardian, notează că la festivalul Fringe de la Edinburgh din acest an mai multe producţii folosesc bara ca element narativ.
Practica, născută în anii 1990 în cabaret, s-a mutat în studiouri de dans şi a ajuns chiar sport competitiv, existând campanii pentru includerea sa la Jocurile Olimpice. Dansatori precum Gina Alm şi Donna Carnow transformă performance-ul în „călătorii onirice” care explorează viaţa nocturnă şi munca dificilă din industria divertismentului. „Ne-am riscat vieţile pentru 250 de dolari”, povesteşte Alm despre condiţii de muncă din trecut.
Performanţa fizică este centrală: Carnow se roteşte şi rămâne suspendată doar prin arcada unui picior, şold sau cot. Barele pot fi statice, suspendate sau rotative; aderenţa impune piele neacoperită şi costume sumare, iar corpul dezvoltă bătăturile necesare pentru a rezista.
Artişti precum Yvonne Smink, Sadiq Ali şi Tamsin Shasha folosesc pole ca terapie prin mişcare, mijloc scenic care extinde spaţiul de joc şi oferă modalităţi neconvenţionale de a spune poveşti.
Comentarii recente