Barajul de la Bicaz a devenit „şcoala” hidroenergeticii româneşti, cu destine mutilate şi lucruri puţin cunoscute. FOTO

În anii ’50 ai secolului trecut a început partea practică a Școlii hidroenergeticii românești, odată cu construcția barajului de la Bicaz în Neamț. Despre această construcție de beton există și lucruri mai puțin cunoscute.

La începutul lunii octombrie acum 63 de ani, în România s-a înregistrat o premieră la Bicaz. După închiderea vanelor barajului uriaș, a cărui construcție a durat zece ani, a fost produs primul kilowat de energie electrică. Ideea construirii acestui colos de beton a fost dictată de necesitatea de a asigura electricitate și locuri de muncă pentru oamenii care se recuperau după război și foametea din 1947. Această construcție a afectat viețile a aproximativ 20.000 de locuitori ai satelor de pe Valea Muntelui, mulți dintre ei fiind mutați în alte localități sau pe versanții unde apa nu ajungea.

Lucrările la șantier au fost dificile, fiind implicați deținuți politici și de drept comun, soldați, iar numărul accidentelor a fost mare. Cu toate acestea, construcția barajului a adus și numeroase realizări pentru România, care erau greu de imaginat la acea vreme. Aici s-au pregătit viitorii specialiști în hidroenergetică, majoritatea fiind tineri absolvenți de facultate. Aceștia au aplicat cunoștințele dobândite în majoritatea barajelor de pe râurile din România. Proiectul de la Bicaz a fost realizat de Dimitrie Leonida, un inginer remarcabil format la Școala Politehnică din Charlottemburg, Germania. Acesta și-a dorit să construiască barajul de pe Bistrița în perioada interbelică, dar a fost considerat un visător. Ideea sa a fost preluată mai târziu de comuniști.

Barajul era ca un copil pentru Leonida, fiind rezultatul muncii sale de cercetare și studiu. În 1960, la inaugurare, acesta a spus că lucrarea a reprezentat ani de muncă și o luptă dramatică pentru realizarea ei. Construcția a durat peste 10 ani, fiind finalizată în 1960. Barajul de la Bicaz este cel mai mare de pe râurile interioare ale României, iar hidrocentrala de la Stejaru, situată la 14 kilometri de baraj, a fost construită pentru a utiliza apa acumulată prin intermediul unui tunel săpat în munte.

Pentru generația lor, povestea barajului și a Bicazului avea o semnificație specială. Profesorul George Alexandu Diacon, absolvent al Politehnicii București, care a devenit inginer șef de proiect la vârsta de 25 de ani, își amintea de condițiile grele în care au lucrat la barajul din Neamț. El rememora că pe vremea aceea, calea ferată se termina la Piatra Neamț și pentru a ajunge la Bicaz trebuia să folosești căruța sau să te bazezi pe plutași sau cai pentru a traversa munții. Bicazul era un mic sat cu o crâșmă modestă. El aprecia că șansa Bicazului a fost studiul realizat de profesorul Leonida, care a avut o gândire largă.

În realizarea barajului, o problemă majoră a fost reprezentată de oamenii din satele de pe Valea Bistriței, care nu doreau să se mute din locurile lor natale. Cu toate eforturile autorităților, aceștia refuzau să accepte ideea că întreaga zonă va fi inundată. Cu ajutorul Mitropolitului, bisericile au fost mutate înainte de construcție, iar ulterior oamenii și-au găsit locuri de trai pe dealuri și în alte localități din apropiere.

Chiar dacă construcția a avut loc în anii ’50, specialiștii susțin că barajul de la Bicaz este extrem de sigur, rezistând presiunii apei datorită masei enorme de beton. Fundația barajului are o lățime de aproximativ 40 de metri și este turnată în stâncă. De asemenea, betonul folosit este unul special care se impermeabilizează în contact cu apa. Barajul este format din 30 de ploturi separate și are un volum de beton turnat de peste 1.625.000 metri cubi. Lacul format are o lungime de 35 de kilometri și ocupă o suprafață de 3.300 hectare, oferind multiple utilizări, inclusiv irigarea a 300.000 de hectare de teren arabil.

Rolul barajului este de a preveni inundațiile pe Bistrița, de a furniza apă pentru fabricile din Valea Bistriței până la Piatra Neamț și Bacău, precum și de a contribui la dezvoltarea turismului. Barajul a fost închis pe 1 iulie 1960, iar producția de energie electrică a început pe 1 octombrie același an. Odată cu construcția barajului, tradiționala ocupație a plutașilor în zonă a luat sfârșit.