În timpul epocii lui Gheorghiu-Dej, vara era dedicată nomenclaturiștilor: unii se odihneau sub pază, alții se întorceau la rădăcinile lor. Conform Laviniei Betea, mulți dintre aceștia erau primii din familie care mergeau în stațiuni.

În perioada lui Gheorghiu-Dej, vacanțele nomenclaturiștilor erau sinonime cu privilegii și discreție: vile de lux și stațiuni exclusiviste, în contrast cu oamenii obișnuiți care își petreceau concediul muncind acasă sau în tabere sindicale modeste. Diferențele de statut erau reflectate în mod clar în timpul de odihnă.

În anii ’50, termenul de vacanță era aproape inexistent pentru angajați. Se folosea mai degrabă noțiunea de concediu, considerat un drept și o dovadă a generozității regimului comunist. Durata concediului era limitată, cu cele mai scurte concedii de 12 zile lucrătoare pe an pentru debutanți. Cei cu vechime puteau ajunge la maximum o lună, iar cadrele didactice aveau două luni de pauză. Concediul însemna de multe ori întoarcerea în locurile natale pentru a ajuta la munci rurale și a se reîntoarce în sfera familială.

Pentru cei mai norocoși, sindicatul oferea bilete de odihnă și tratament în vile naționalizate, cu condiții modeste. Cu timpul, regimul a investit în modernizarea infrastructurii turistice, construind hoteluri și mărit capacitatea turistică a litoralului.

În contrast, familiile nomenclaturiștilor aveau acces la experiențe occidentale și la călătorii în străinătate, în vreme ce liderii politici mergeau în vacanțe cu securiști și nu se puteau desprinde de atribuțiile lor politice.

Astfel, vacanțele în perioada lui Gheorghiu-Dej erau marcate de diferențele sociale și de controlul exercitat de regim asupra timpului liber al cetățenilor, reflectând o formă de ierarhizare și mobilizare în comunism.