Călătorii de iarnă în Munții Apuseni, unde veți descoperi peșteri glaciale și monumente naturale rare.

Munții Apuseni adăpostesc unele dintre cele mai valoroase resurse minerale de pe teritoriul României, însă pentru turiști marile atracții sunt, alături de satele arhaice de pe culmi, numeroasele monumente ale naturii. Iarna sporește farmecul acestor locuri unicat din Apuseni.

Munții Apuseni ocupă aproape 20.000 de kilometri pătrați, pe teritoriul județelor Arad, Bihor, Cluj, Alba și Hunedoara. Cele mai înalte culmi ale Apusenilor (Bihor – 1.849 metri, Vlădeasa – 1.836 metri și Muntele Mare – 1.826 metri) abia depășesc 1.800 de metri, însă lanțul montan din nord-vestul României impresionează prin bogăția reliefului său carstic și sălbăticia ținuturilor sale.

Moții, locuitorii satelor arhaice din Apuseni, sunt una dintre cele mai pitorești comunități din România. Ei au trăit aproape izolați în așezările montane, risipite pe culmile munților, greu accesibile și protejate de pădurile vaste, seculare, care acopereau ținutul.

„Moții sau țopii sunt urmașii direcți ai dacilor și ai coloniilor romane, aduse de împăratul Traian în urma ocupării Daciei în anul 105 după Christos, în scopul de a o coloniza și de a putea munci și exploata cu brațele lor minele de aur din fosta țară a lui Decebal”, îi descria publicistul Ion Rusu Abrudeanu, în 1938.

Pădurile au fost dintotdeauna marea bogăție a Apusenilor, dar subsolul munților a păstrat cele mai râvnite resurse naturale, mineralele care au făcut din această regiune un „El Dorado” al României. În adâncuri, aurul, argintul, cuprul, uraniul și alte metale prețioase și rare au transformat, de-a lungul timpului, așezări patriarhale și ținuturi virgine în orașe miniere, care au crescut și s-au dezintegrat în funcție de norocul și interesul oamenilor pentru aceste minerale.

În ținutul vast al pădurilor și minelor, dezvoltarea turismului a rămas de-a lungul timpului în plan secundar, astfel că Munții Apuseni nu au căpătat aceeași popularitate ca a stațiunilor montane de pe Valea Prahovei sau din Bucovina.

Munții își întâmpină însă călătorii cu numeroase monumente ale naturii, unele unicat în România, pe care apropierea iernii le face mai atractive pentru mulți dintre oaspeții lor. Cele mai spectaculoase se află pe teritoriul Parcului Natural Apuseni, întins pe aproape 76.000 de hectare, accesibil pe cele două drumuri naționale importante (DN 75 și DN 1) care traversează regiunea. Unul leagă Turda de Beiuș, și apoi de Brad, trecând prin sate pitorești și zone carstice. Celălalt pornește din Huedin, urcă pe Valea Arieșului, prin Câmpeni și Abrud, și coboară spre Valea Crișului Alb.

Parcul Natural Apuseni cuprinde numeroase peșteri, unele declarate de valoare excepțională, prin interesul științific sau unicitatea resurselor, însă doar câteva sunt amenajate turistic, cele mai cunoscute fiind Ghețarul de la Scărișoara, Peștera Urșilor, Poarta lui Ionele și Ghețarul de la Vârtop.

Peștera Scărișoara, vizitată încă din secolul al XIX-lea, adăpostește cel mai mare ghețar subteran cunoscut din România, vechi de aproximativ 4.000 de ani.

„Blocul de gheață are un volum de 75.000 de metri cubi și o grosime medie de 16 metri și se găsește cantonat în Sala Mare, formând planșeul acestei săli, de unde se prelungește sub forma unor limbi de gheață în Rezervația Mare, Biserică și Rezervația Mică. În aceste trei săli, la o oarecare distanță de blocul de gheață, se dezvoltă stalagmite de gheață, cu dimensiuni variabile. Spre deosebire de blocul de gheață, aceste stalagmite se pot topi de la un an la altul”, transmite Parcul Natural Apuseni.

Peștera este deschisă publicului, iar vizitarea se face la ore fixe, doar cu ghid, după plata unei taxe. Temperatura în interior variază între un grad Celsius vara și minus 7 grade Celsius iarna.

Tot în Apuseni, turiștii pot ajunge la Peștera Ghețarul Focul Viu, aflată în apropiere de Vârful Piatra Galbenii, la o altitudine de 1.165 de metri. Peștera Ghețarul Focul Viu, unde accesul este restricționat, adăpostește în interiorul ei un ghețar de circa 25.000 de metri cubi, pus în evidență de lumina zilei, deoarece bolta peșterii este parțial deschisă.

O altă peșteră faimoasă a Apusenilor se află în arpopiere de stațiunea Vârtop – Arieșeni. Peștera Ghețarul de la Vârtop, cunoscută și sub numele de Peștera Minunată, se află la aproximativ 1.170 de metri altitudine, în apropierea cătunului Casa de Piatră din comuna Arieșeni, județul Alba. Este accesibilă vizitatorilor fără a necesita echipament special pentru parcurgerea verticalelor.

„Ghețarul de la Vârtop este celebru mai ales datorită unei descoperiri remarcabile din anul 1974, când cercetători ai Institutului de Speologie „Emil Racoviță” din Cluj-Napoca au identificat în planșeul peșterii trei urme fosilizate de hominid. Cea mai bine conservată dintre ele a fost prelevată pentru studiu imediat după descoperire, în timp ce celelalte două au fost, din păcate, decupate și furate la scurt timp, autorii furtului rămânând necunoscuți până astăzi”, arată Parcul Natural Apuseni.

Zona turistică Vârtop – Arieșeni este cea mai căutată stațiune montană din Apuseni. Se află la Pasul Vârtop (1.140 de metri), în Munții Bihorului, la cumpăna apelor Crișurilor și Arieșului și la limita județelor Alba și Bihor.

Arieșeni a devenit atractivă ca stațiune începând din anii ’50, odată cu amenajarea pârtiilor de la Vârtop și cu construirea unor căsuțe și vile turistice și, mai târziu, în anii ’70, a primului motel. La acea vreme, sezonul de schi ținea aproape șase luni pe an, anunțau autoritățile.

Cu timpul, și mai ales după 1990, Arieșeni s-a dezvoltat ca stațiune de iarnă, căutată în special pentru schi de turiști din regiunea Transilvaniei. Din Vârtop și din localitatea învecinată Arieșeni pornesc mai multe trasee de drumeție spre rezervații și obiective naturale precum Groapa Ruginoasă – Valea Seacă, Cascada Vârciorog, Vârful Bihor, Cheile Gârdișoarei și Pietrele Negre.

La aproximativ 25 de kilometri de Arieșeni, de cealaltă parte a trecătorii, orașul Nucet, din județul Bihor, a găzduit și el o stațiune destinată taberelor școlare. Înființată în anii ’60, zona de agrement de pe malul Crișului Negru a fost, în perioada comunistă, o destinație de vacanță pentru mii de elevi.

În apropiere de Nucet, la Băița Plai, a funcționat, din anii ’50, una dintre cele mai mari mine de uraniu din România. Odată cu exploatarea, controlată atunci de sovietici, au fost înființate orașele învecinate Nucet, Ștei și Vașcău, care aveau să fie populate, în scurt timp, de peste 30.000 de oameni, aduși din toate colțurile țării.

Minele de uraniu din zonă au fost închise în anii ’90, lăsând în urma lor comunități afectate de declinul industrial, dar și zone turistice cu potențial ridicat, ocolite de investiții, și locuri bogate în resurse minerale prețioase, neexploatate.

Aflată în județul Bihor, la aproximativ 45 de kilometri de orașul Ștei, zona turistică Padiș este unul dintre cele mai căutate locuri din Munții Apuseni de către drumeți și pasionații de fotografie. Zona este cunoscută și pentru numeroasele sale ponoare, locuri unde apele de suprafață se scurg în subteran. 

Poiana Ponor din Apuseni, una dintre cele mai spectaculoase, își are obârșia într-un izbuc puternic (loc de unde izvorăște cu forță un râu subteran), situat la baza unei stânci înalte de calcar, în care se află și o peșteră. Apele subterane de pe Platoul Padiș ies la suprafață prin Izbucul Ponor, formează un pârâu care străbate poiana, iar după aproximativ 300 de metri dispar din nou în pământ, prin mai multe sorburi – ca într-un truc bine repetat al naturii.

„La capătul acestei poieni, apa Ponorului dispare în pământ, drenată prin mai multe sorburi, și o regăsim în subteran după un kilometru, în Cetățile Ponorului, izvorând dintr-un puternic izbuc al Cetății. Poiana Ponorului reprezintă o polie tipică pentru Munții Apuseni. În sezoanele cu precipitații abundente, cantitățile mari de apă, care nu pot fi drenate de sorburi, se acumulează, transformând depresiunea într-un lac întins. Drumețul care surprinde această ciudată și rară transformare a Poienii Ponor trebuie să ocolească lacul pe malul nordic pentru a reîntâlni marcajul la capătul poienii, deasupra sorburilor”, relata exploratoarea Lucia Ghertler.

Poiana Ponor este singura polie din România care îndeplinește dubla condiție de a avea atât alimentarea, cât și drenajul subteran realizate prin canale carstice, potrivit informațiilor oferite de Parcul Natural Apuseni.