De la borduri şi infrastructuri vizibile până la structuri economice şi instituţionale, diferenţele dintre România şi Polonia sunt tot mai des observate în spaţiul public. Analizele economice arată că nu este vorba doar despre imagini ale unor capitale, ci despre modele de dezvoltare şi disciplină fiscală diferite.
Potrivit analizei lui Victor Iancu, PIB-ul pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare a fost în 2024 de 49.077 dolari în România şi 51.263 dolari în Polonia, un decalaj de sub 5%. Totuşi, aceste cifre ascund diferenţe structurale importante: Polonia şi-a diversificat economia, a dezvoltat servicii avansate şi a investit constant în cercetare şi inovare, în timp ce creşterea României a fost mai mult bazată pe consum şi majorări salariale din sectorul public.
Disciplina fiscală este un factor cheie. România a înregistrat în 2024 şi 2025 cele mai mari deficite din UE (9,3% şi 7,9% din PIB), iar datoria publică a crescut de la 35% din PIB în 2019 la 59,3% în 2025, cu proiecţii de peste 63% până în 2027. Costurile de finanţare au depăşit 7% iar ratingul este BBB-. Autorul susţine că aceste tendinţe sunt rezultatul deciziilor politice repetate privind creşteri salariale şi de pensii finanţate prin îndatorare.
Diferenţele de utilizare a fondurilor europene sunt şi ele semnificative: Polonia a atras aproape 250 de miliarde de euro de la aderare, iar fără UE PIB-ul său pe cap de locuitor ar fi fost cu circa 31% mai mic, potrivit Polish Economic Institute. România a avut probleme de absorbţie: la începutul lui 2020 absorbise 29% din fondurile disponibile, faţă de 43,5% în Polonia. Cauzele recurente invocate sunt corupţia în achiziţii, administraţie regională slabă şi politizarea finanţării.
Sectorul auto ilustrează limitările modelului românesc: investiţii relevante la Mioveni şi Craiova există, dar deciziile strategice sunt luate de companii-mamă străine. În 2025, investiţiile la Mioveni au scăzut cu 64% după renunţarea la planuri de extindere.
Din perspectivă instituţională, Polonia a trecut prin crize politice şi dispute cu UE, dar a reuşit schimbări prin mecanisme democratice; în 2023 a fost încheiată procedura prevăzută de articolul 7 şi relaţiile cu Bruxelles au revenit la normal. România, susţine Iancu, se confruntă cu o disfuncţionalitate cronică: reforme amânate, cheltuieli publice utilizate cu scop electoral şi lipsa consecinţelor politice pentru decizii greşite.
Pe lângă analiza economică, dezbaterile publice aduc argumente istorice, culturale şi educaţionale — de la divergenţe în tradiţiile universitare şi nivelul de alfabetizare până la diferenţe în etica muncii şi influenţa religiei —, dar autorul avertizează că aceste explicaţii culturale nu înlocuiesc realităţile instituţionale şi fiscale care modelează sustenabilitatea creşterii.
Comentarii recente