Moștenirea lui Brâncuși, reprezentată prin Ansamblul de la Târgu Jiu, este neglijată și învechită. Un reportaj foto relevă acest lucru.

Creat acum exact 85 de ani, inițial cu scopul de a aduce un omagiu eroilor căzuți în timpul Marelui Război, Ansamblul Monumental de la Târgu Jiu este, de fapt, o minune. Împins de dor și de dorința de a face ceva pentru țară, Constantin Brâncuși a venit de la Paris și a revoluționat arta. „Coloana fără Sfârșit” este cunoscută în întreaga lume – Mircea Eliade numind-o „axis mundi”. Mai mult, ea este meridianul Greenwich al artei moderne. Ignoranța, nepăsarea și incultura au lăsat să se pună praful pe cea mai de preț moștenire a artistului român. Cocoșul va cânta a treia oară și România trebuie să înțeleagă că are o datorie față de Brâncuși, cel mai de seamă ambasador al ei.

Plecat la Paris încă dinaintea Marelui Război, Constantin Brâncuși a luat în sufletul său dorul – de țară, de tradiție, de folclor. În operele sale, elementele românești prindeau contur modern sub îndemânarea lui. Cu toate că din atelierul de la Paris au plecat în toată lumea operele sale, România era săracă.

Brâncuși totuși tot cu gândul acasă: din 1930, el plănuia să ridice o Coloană fără sfârșit în București, așa cum o creat el din lemn, la Paris. Iată că în 1937, artistul primește o invitație chiar la el, în Oltenia, la Târgu Jiu, nu departe de locul natal, Hobița. Liga Națională a Femeilor Gorjene, a cărei președintă era Arethia Tătărescu, i-a scris, prin artista Milita Petrașcu, dorința de a sculpta în piatră și metal sacrificiul românilor căzuți pe câmpul Primului Război Mondial. Brâncuși, cu inima deschisă, a răspuns: „Dragă Madame Petrașcu, Am primit scrisoarea dumneavoastră cu multă plăcere și m-a bucurat foarte mult. Vă rog să mă iertați că vă răspund atât de târziu. Fiindcă în loc de răspuns vreau să vă fac o surpriză cu venirea mea înșăși. Mi-era așa dor să revăd câmpiile noastre albe cu zăpadă pe care nu le-am văzut din copilărie. Și în același timp voiam să văd dacă s-ar putea să fac o expoziție la București. Însă, în ultimul moment m-am îmbolnăvit și o sumă de încurcături m-au împiedicat în urmă să vin. Acum sunt hotărât să vin în luna mai și nu vă pot spune cât de fericit aș fi să pot face ceva la noi în țară. Vă mulțumesc și de asemenea doamnei Tătărescu pentru privilegiul ce vrea să-mi dea. În prezent, toate lucrurile începute de atâta vreme sunt spre sfârșit și eu sunt ca un ucenic în ajunul de a deveni maestru. Așa că propunerea nu putea să cadă mai bine. În așteptarea de a vă vedea, vă trimit mult drag, de asemenea lui Petrașcu și Cocoanei Mari. Brâncuși. Vă trimit catalogul din ultima expoziție de la New York. B”.

Din relatărilor Arethiei Tătărescu, Brâncuși vine în România în iunie 1937, cu intenția de a realiza o singură lucrare. Astfel, într-o ședință a Comitetului Ligii în satul Poiana, el a prezentat o fotografie și a spus: „Am hotărât la Paris ca monumentul să fie o coloană fără sfârșit. Iat-o!”. Aceeași memorialistă menționează că tot în iunie-iulie 1937 Brâncuși a hotărât și realizarea unui Portal de piatră și a unei străzi drepte: „Proiectul definitiv al Coloanei nesfârșite nu este gata… când el se hotărăște să execute un monument – un Portal de piatră. Tot atunci el decide ca acest portal să fie legat de coloană printr-o stradă ideal dreaptă care să poarte numele de «Calea Sufletelor Eroilor»”.

După ce Arethia Tătărescu a obținut locul de la Primărie, Brâncuși și-a suflecat mânecile și s-a apucat de treabă: dacă lumea a fost creată în șase zile, Infinitul a fost creat în patru luni. Din august și până în noiembrie 1937, blocurile care au format scara la cer au fost gata, iar alămirea lor s-a făcut vara următoare, pentru a oferi strălucirea pe care și-o dorea artistul. La rând a urmat „Poarta Sărutului”, care a fost asamblată din blocuri de travertin de Banpotoc în octombrie 1937. „Masa Tăcerii” și „Târcoalele”, cum numea Brâncuși cele două alei, au fost date gata până la finalul anului, doar unele finisări fiind realizate în 1938. Cu mic, cu mare, toată populația din Târgu Jiu s-a adunat pe 27 octombrie 1938 la inaugurarea și sfințirea ansamblului. Doar însăși inima lui, Brâncuși, lipsea, fiind deja la Paris.

Ansamblul de la Târgu Jiu a fost creat parcă și ca o premoniție – dacă alte lucrări au mai multe variante, României i-a lăsat singura scară la cer. În 1951, când comuniștii deja preluaseră puterea în România, Brâncuși simțea că sfârșitul vieții sale se apropie. Așa că și-a exprimat dorința de a oferi statului român o parte din lucrările sale. Era 7 martie și testamentul i-a fost refuzat de Academia Română, în frunte cu Mihail Sadoveanu. Cel mai tranșant a fost George Călinescu: „Brâncuși nu poate fi considerat un creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esențiale și caracteristice acestei arte”.

Șase ani mai târziu, Costache Boiangiu, cum i se zicea în tinerețe, murea la Paris, iar operele sale aveau să rămână pe veci în lumină atelierului său. Acum, la peste jumătate de secol distanță, gândim cu inima strânsă, precum a făcut-o Marin Sorescu în „Insomnii”: „Noi vom rămâne pe vecie neconsolați, pentru că Brâncuși ne-a părăsit de două ori: o dată când a plecat spre Apus, să-și caute norocul, pe care, de fapt, îl purta în desagă – și a doua oară, acum, nu demult, când a fost chemat să execute niște lucrări în Cer. Poate este chiar deasupra noastră – instalat în atelierul său și muncind din greu. Căci trebuie să existe în continuare pentru noi un Brâncuși al săracilor, care face pietre frumoase și le aruncă mai ales pe râurile de munte, și din ele, abia dacă mai netezite puțin cu podul palmei, scoate domnișoare și muze adormite și cocoși meșteri fluierând a vesnică pagubă”.

Dosarul Ansamblului de la Târgu Jiu încă stă pe masa UNESCO. Acasă, ceasul al doisprezecelea a sunat de mult, iar moștenirea lui Brâncuși pare o povară prea grea pentru români. La Târgu Jiu, parcul care găzduiește „Poarta Sărutului” și „Masa Tăcerii” este impersonal și sec, ca o mâncare fără sare, neprimitor pentru vizitatori – parcările nu există și indicatoarele sunt decolorate – și neprietenos cu localnicii – băncile șubrede, aleile crăpate și ghirlandele de cabluri. Calea Eroilor poartă stigmatul nepăsării și al trecerii timpului. „Poarta” este zgâriată și murdară, iar de la bază, o vegetație vâscoasă începe să se urce pe ea. „Târcoalele” și „Masa” sunt una cu găurile și crăpăturile. Dacă nu ar exista polițiștii locali care să fluiere (da, cu fluierul) după oameni să nu se așeze, nimeni nu ar avea de unde să știe ce-i cu acele sculpturi – nicio atenționare, nicio explicație.

În partea opusă, drumul către „Coloana fără Sfârșit” pare… fără sfârșit. Case postbelice, cu amprenta istoriei bine imprimată, clădiri comuniste, cu geamuri prăfuite, locuințe moderne, ridicate fără aprobarea arhitecturii locale – iar peisajul este completat de o cale ferată. Neclintită, în tăcere, așezată pe o mică movilă, „Coloana fără Sfârșit” rămâne esența artei lui Brâncuși, un „axis mundi”, o coloană vertebrală a României în vremuri când prea greu este să se găsească una.