Povestiri din publicația comunistă Scânteia cu ocazia Zilei Femeii: „Omagiu adus muncitoarei” sau regresul la rolul de „mamă a proletariatului”

Ziua Femeii, inițiată în cadrul mișcării de emancipare a femeilor, a fost transformată în ultima parte a epocii Ceaușescu într-o Zi a Mamei, în concordanță cu politica de natalitate a partidului. Femeia a revenit la condiția de „fabrică de copii”, arată o analiză a articolelor din ziarul Scânteia.

Ziua Internațională a Femeii, celebrată pe 8 martie, are o istorie legată de mișcările sociale și politice ale începutului secolului XX. Sărbătoarea a apărut în cadrul mișcării muncitorești și socialiste din Europa, unde activiste pentru drepturile femeilor cereau drept de vot, condiții de muncă mai bune și egalitate politică. În 1910, activista germană Clara Zetkin a propus instituirea unei zile internaționale dedicate femeilor la o conferință a femeilor socialiste organizată la Copenhaga. Ideea a fost adoptată de mai multe organizații socialiste, iar prima celebrare a avut loc în 1911 în mai multe țări europene.

Data de 8 martie a devenit simbolică după protestele muncitoarelor din Petrograd din 1917, care au cerut „pâine și pace” în contextul Primului Război Mondial. Demonstrațiile au declanșat un val de proteste ce au contribuit la începutul Revoluției Ruse din 1917. După venirea la putere a bolșevicilor, lideri precum Vladimir Lenin au oficializat sărbătoarea în Uniunea Sovietică, de unde s-a răspândit în toate statele comuniste.

În țările din Europa de Est, inclusiv în România, 8 martie a devenit o sărbătoare oficială promovată de stat. Propaganda comunistă prezenta femeia atât ca muncitoare implicată în construcția societății socialiste, cât și ca mamă responsabilă pentru creșterea noilor generații. În practică, ziua era marcată prin serbări, flori și felicitări oferite mamelor și profesoarelor, motiv pentru care în mentalul colectiv a ajuns să fie percepută și ca o „Zi a Mamei”.

După 1975, Organizația Națiunilor Unite a recunoscut oficial 8 martie drept Ziua Internațională a Femeii, transformând-o într-o sărbătoare globală dedicată promovării egalității de gen și drepturilor femeilor. Astăzi, sensul zilei diferă de la o regiune la alta: în multe țări occidentale este asociată cu activismul pentru drepturile femeilor, în timp ce în Europa de Est păstrează și caracterul festiv, cu flori și gesturi simbolice de apreciere.

Istoricul Fănel Teodorașcu, conferențiar la Universitatea „Danubius” din Galați, a analizat în lucrarea „8 Martie în paginile ziarului Scânteia”, noul rol al femeii în societatea românească în urma evenimentelor politice petrecute la 23 august 1944.

Istoricul a analizat ceea ce s-a scris despre această problemă în paginile ziarului Scânteia, în special în numerele tipărite pe 8 martie, din 1945 până în 1989, adică, cele privilegiate de Ziua Internațională a Femeii.

„O țară nouă are nevoie de oameni noi. Femeia română nouă trebuia să-și arate devotamentul față de Partid și față de țară devenind mamă. Principala ei îndatorire, în patria tuturor celor care munceau cu brațele și cu mintea, la orașe și la sate, era însă aceea de a participa cu toate forțele ei la lupta socialistă”, scrie cercetătorul.

În articolul „Metalurgista”, care a fost publicat în data de 8 martie 1950, gazetarii de la Scânteia arătau cum trebuia să fie femeia nouă în România nouă:

„Cine este Elisabeta Caras? O muncitoare cum nu a existat pe vremuri la noi. Este metalurgistă la Grivița Locomotive. Și nu de mult, era bucătăreasă, spăla vase și mătura. Dar ea nu muncește numai la mașină, în producție. Cu aceeași însuflețire cu care dă zeci și zeci de piese peste program, ea participă la viața politică și socială a uzinei. Este agitatoare de partid, face parte din comitetul de redacție al gazetei de perete, este responsabilă cu asigurările sociale. Dar cea mai mare, cea mai de cinste bătălie în care s-a angajat vreodată Elisabeta Caras, pentru a cărei victorie se străduiesc milioanele de oameni din țara noastră și din lumea întreagă, este bătălia pentru pace. Zilele trecute, a fost aleasă de tovarășii ei de muncă în Comitetul de luptă pentru pace.”

Articolul menționează despre decizia Elisabetei de a obține o educație. „Toată atenția și-a concentrat-o acum spre școala de calificare. Să meargă cât mai multe femei, chiar din acelea care nu știu bine să scrie. Ea și-a luat angajamentul că va scoate notițe pentru ele. Când dă de câte o tovarășă mai nelămurită, care nu vrea să vină la școală, îi vorbește cu răbdare: «Nu putem sta în loc. Trebuie să treci și tu la mașină!». Pilduitoare contribuție în lupta pentru pace dă Elisabeta Caras la mașina ei de filetat. În lunile trecute, a lăsat cu mult în urmă cifrele programului ei de producție. Și aceasta e bucuria, mândria ei”.

Dar Elisabeta Caras nu era singurul exemplu de femeie nouă pe care gazetarii de la Scânteia îl făceau cunoscut în paginile organului central al P.M.R.

Curtmelec Latif era un alt astfel de exemplu: „Era o femeie tătară, ca multe altele din Medgidia. Ținută vreme îndelungată în negura neștiinței, neîndrăznind să-și arunce privirile mai departe de vârful pantofilor. Din casă ieșea doar ca să meargă la muncă. Trudea din greu la prășit, la săpat de vii, la cules.”

„– Vecina noastră Aneta e înscrisă în U.F.D.R. – a spus ea, într-o seară, soțului ei, uitându-i-se adânc în ochi. Aș vrea să mă înscriu și eu la U.F.D.R. Ce zici?
S-a împotrivit, la început, bărbatul ei. Educația pe care o căpătase în trecut săpase adânc în conștiința lui. Cu încetul, s-a înduplecat. Cu îndrumătoarele U.F.D.R., Curtmelec a mers din casă în casă, combătând zvonurile de război, arătând femeilor cum trebuie să lupte unite pentru pace. Apoi, s-a înscris la cursul de alfabetizare, unde învață cu îndârjire. Când s-a reorganizat cooperativa, Curtmelec a fost aleasă în consiliu, unde a demascat pe chiaburi, făcând să fie înlăturați din conducere. Curtmelec Latif nu mai este aceea de acum cinci ani. La ședințele de verificare a membrilor de partid, a pus și ea o întrebare soțului ei: «Își ia angajamentul tovarășul meu de viață că mă va ajuta în muncă?». Când a fost aleasă în Comitetul de luptă pentru pace din Medgidia, a spus cu glas limpede și dârz: «Alături de sutele de mii de femei din țara noastră, urmând pilda femeilor sovietice, voi fi o bună luptătoare pentru pace!». Curtmelec Latif își va ține făgăduiala”.

Femeile aveau datoria morală de a da patriei, dar mai ales Partidului, mulți copii. Partidul nu stabilea doar sarcinile prioritare ale femeii române, ci și criteriile morale de care ea trebuia să țină cont în viața de zi cu zi.

În 1972, era publicat articolul „Sărut mâna, Țesătoare”. Textul pare că e unul cu scop educativ.
Citind articolul, se poate înțelege că intenția autorului a fost aceea de a le da tinerilor femei o lecție despre locul și misiunea femeii române în societatea socialistă. Cel mai important criteriu pe baza căruia erau evaluate femeile în acei ani era cel al maternității. Adică, femeia răspundea nevoilor patriei dacă devenea mamă.

„Nașterea unui fiu era mai importantă decât orice altă activitatea desfășurată de femeie. Țara avea nevoie de bărbați frumoși și puternici, iar femeia trebuia să răspundă în mod corespunzător acestei nevoi. Valoarea femeii nu era dată nici de bijuterii, nici de hainele elegante și nici de vorba fără reținere, ci de calitatea de mamă”, scrie istoricul Fănel Teodorașcu.

„Scena s-a consumat recent, în acceleratul Iași-București. Compartimentul nu era plin. La Focșani s-a urcat o tânără ultra elegant îmbrăcată și soțul ei, un tânăr sportiv. Toate ar fi fost bune și la locul lor dacă sportivul n-ar fi fost fumător (civilizat): s-a dus să fumeze pe coridor (fuma cam mult). Atâta a așteptat, parcă, tânăra și spilcuita soție: adresându-se altei călătoare de lângă ea (o profesoară, cum avea să reiasă mai târziu din dialogul dus cu glas tare, fără nicio reținere, de niciun ordin), a început să-și… puncteze biografia. Vorbea alintat și gesticula, poate ca să-și pună în evidență inelele (patru inele, pe fiecare deget al mâinii stângi, minus policarul). Deci veneau de la Focșani, nu s-a înțeles bine dacă de la o nuntă sau de la ceva asemănător, oricum «un chefuleț pe cinste»… de obicei frecventau «lume bună», intelectuali, fiindcă ea e o «fată citită» (amintea cărți de serie, traduse de trustul Giurgea între cele două războaie)… de altfel soțul ei (nu ea) își termina studiile superioare (însă ea l-a…împins s-o facă). De regulă, dacă-s în societate, soțul ei, de câte ori deschide gura și spune ceva, îi cere – din ochi – părerea”.

Femeia se plânge de rudele soțului „oameni de rând”. „Dar vai! ce pățește cu ceilalți din familia lui, știți, sunt «oameni de rând», ne vedem doar la zile mari, dar și atunci câte încurcături se pot naște, of! doamne… eram cu toții, aveam musafiri, numai «oameni subțiri», majoritatea medici, fiecare a început să povestească operații fantastice, leacuri miraculoase pentru cancer, mă rog, când, hop! se bagă în vorbă și soacra mea, să le explice ea că toate profesiunile din lume sunt importante și complicate în felul lor, că nu există meserie ușoară dac-o faci serios… Am înțepenit! Soacră-mea îi tot trăgea înainte cu «branșa mea», adică lupta pentru locul profesiunii ei în rând cu celelalte, musafirii, culmea, o ascultau cu seriozitate, dar inima mea era cât un purice, de teamă ca nu cumva să scape și care-i «branșa». M-am amestecat rapid în discuție și am salvat fața familiei, i-am tras spre alte domenii, film, muzică ușoară, și-am răsuflat ușurată. Ceilalți din compartiment, intrigați, așteptau să afle totuși profesia femeii care, era clar, dăduse naștere și-l crescuse pe flăcăul sportiv de pe coridor, băiat frumușel, cât se poate de voinic (hrănit de mâinile acelea, ale unei mame harnice, grijulii) și civilizat”.

Profesoara a aflat și profesoa soacrei:

„– A! e țesătoare.”

„Ar mai avea rost să insistăm asupra abjectului snobism care minează grav nu numai mintea, judecata, ci și dramul de conștiință al junei «superioare»? «Oamenii de rând» și «oamenii subțiri»… Indiferent de profesia fiecăruia dintre noi, sunt convins că imensa majoritate a oamenilor resping acest fel de «împărțire» inspirat dintr-o altă lume, căci între noi și dumneaei se așază, de neclintit, marile prefaceri din care s-a născut o societate întemeiată pe dreptate și echitate socială, pe respectul reciproc, al fiecăruia față de toți și al tuturor față de fiecare. Un singur lucru aș mai fi dorit: să fie acolo, printre călători, și mama acelui băiat cât muntele, iar noi, «oamenii de rând», în loc de orice alt comentariu, să rostim simplu:

– Sărut mâna, Țesătoare!

Și, cu respectul cuvenit oricărei femei care a crescut copii, care lasă în urmă o viață de muncă și de cinste, să sărutăm mâna aceea muncită, demnă de profundul nostru respect. O facem însă pe această cale”.

În textul său, gazetarul de la Scânteia pune în atiteză două femei, una e tânără și elegant îmbrăcată, iar alta e mai în vârstă decât prima și, cel mai important lucru, e mama de băiat.

Dintre cele două femei, doar cea de-a doua era considerată demnă de a primi respectul gazetarilor de la Scâ