Isac Lazarovici, cunoscut sub numele de Ion Pribeagu, a fost un scriitor umorist de talie scurtă, dar cu un talent remarcabil. El a creat povestea Zarazei și versuri pentru Constantin Tănase.

Isac Lazarovici, un evreu originar din Botoșani, cunoscut sub pseudonimul de Ion Pribeagu, a fost unul dintre cei mai mari umoriști români din toate timpurile. Deși nu era foarte cunoscut publicului larg, el este autorul celebrului hit al perioadei interbelice „Zaraza“.

Cristian Vasile, un tânăr din Brăila supranumit „ultimul trubadur“, care interpreta celebrul tangou „Zaraza“, precum și Constantin Tănase, un simbol al vodevilului și umorului românesc, au marcat perioada interbelică din punct de vedere cultural. Puțini știu, însă, că în spatele succesului celor doi se afla un evreu de doar 1,50 metri înălțime, născut la Botoșani. Se spunea că era „mic și-al dracului“, dar, paradoxal, făcea pe toată lumea să râdă cu talentul său ieșit din comun. Numele lui era Isac Lazarovici, iar în lumea culturală a Bucureștiului interbelic era cunoscut ca Ion Pribeagu.

Isac Lazarovici s-a născut în comuna Sulița, județul Botoșani, la sfârșitul secolului al XIX-lea, pe data de 27 octombrie 1887. În acea perioadă, Sulița era un mic târg cu un comerț dominat de comunitatea evreiască. În secolul al XIX-lea, majoritatea târgurilor din județul Botoșani erau dominate economic de familiile evreiești.

Isac Lazarovici provenea dintr-o familie de negustori evrei săraci, care vindeau mărunțișuri. El a început să scrie încă din adolescență și era descris ca un tânăr cu statură mică și o înfățișare serioasă, deși opera sa era plină de veselie. „Era mic de statură, purta ochelari cu ramă groasă și, în contrast cu opera sa, care emana o debordantă veselie, era un om sobru“, preciza istoricul Gheorghe Median.

Despre prima parte a vieții lui Isac Lazarovici nu se știe prea mult. Cert este că, la vârsta de 23 de ani, obosit de lipsa de perspectivă și de sărăcie din târgul nord-moldav, el a plecat la București. „Pentru un tânăr evreu dintr-o familie săracă, Bucureștiul era o salvare, o oportunitate“, adăuga Gheorghe Median.

Odată ajuns în București, Isac Lazarovici și-a câștigat existența scriind texte umoristice pentru diferite gazete și reviste. Cine ar fi putut să înțeleagă că tânărul evreu cu ochelari și înfățișare serioasă putea face pe oricine să râdă în hohote? Isac era un talent autentic, o perlă ascunsă a umorului. El a folosit mai multe pseudonime în cariera sa, printre care „Sachi disperatul“, „Ion Palavră“ sau „Ion Vraiște“.

Paradoxal, de la primele sale texte, Isac Lazarovici a avut un succes uriaș. El a scris pentru ziarele vremii, atât la rubrica de texte umoristice, cât și la periodice cu profil umoristic precum „Adevărul literar și artistic“, „Caricatura“, „Curentul izraelit“, „Ordinea“, „Pardon“ sau „Rampa“. Talentul său nativ îl ajuta să facă glume și poante despre orice.

O simplă plimbare pe străzile Bucureștiului sau o seară de observație a trecătorilor se transformau într-o sursă inepuizabilă de poante și umor sănătos. „Cronicile rimate, inspirate din viața cotidiană sau poeziile cu «poante», cu eroi provenind din toate mediile sociale, români și evrei deopotrivă, satirizând avariția, prostia, naivitatea, infatuarea, infidelitatea conjugală, bigotismul, demagogia, lichelismul, șarlatania etc., s-au bucurat de o popularitate enormă și au menținut capacitatea lor de a stârni râsul și buna dispoziție, în ciuda trecerii timpului“, spunea istoricul Gheorghe Median.

Aceasta era doar începutul pentru Isac Lazarovici. Întâlnirea sa cu scriitorul și avocatul Nicolae Cocea l-a transformat cu adevărat într-un poet. Cocea l-a ajutat să-și rafineze poantele și intervențiile umoristice pentru a ajunge la vârful comediei românești. Despre Isac Lazarovici se spunea că avea un umor sănătos, cu bun simț, dar în același timp aspru. De aici și descrierea că era „mic și-al dracului“.

Isac Lazarovici a ajuns în București în anul 1910. Deși a făcut senzație aproape imediat, a avut nevoie de câțiva ani pentru a deveni un poet umoristic consacrat. Abia după Primul Război Mondial, Isac Lazarovici și-a luat pseudonimul de Ion Pribeagu, o construcție cu o doză mare de autoironie. Ion era echivalentul românesc al numelui Isac, iar Pribeagu făcea referire la faptul că, în ciuda succesului său, umoristul nu reușise să-și găsească o locuință stabilă și era nevoit să se mute dintr-un loc în altul.

Odată cu redresarea economică a României Mari, Ion Pribeagu a devenit un adevărat brand al umorului românesc din perioada interbelică. El frecventa cercul boem bucureștean și colabora cu Victor Eftimiu, Ion Minulescu sau Emil Gârleanu. În poezia sa intitulată „Verișoara“, el menționa: „Prin anul nouă sute nouă / Nu mai eram un oarecare, / Veneam la clubul «Lumea nouă» / Și alte cercuri literare, / Îl cunoscusem pe Gârleanu, / Pe Cincinat, pe Eftimiu, / Îmi oferise Minulescu / «Romanțe pentru mai târziu»“.

Fiind în contact cu lumea bună a culturii românești, Ion Pribeagu a dezvoltat un interes aparte pentru publicistică. El a colaborat cu numeroase ziare și instituții media de prestigiu ale vremii, precum „Adevărul“ condus de Constantin Graur sau Radiodifuziunea Română. „Începând cu 17 ianuarie 1929, când a fost lansată emisiunea «Ora veselă» la Radiodifuziunea Română, numele lui Ion Pribeagu a devenit cunoscut în toată România. Textele sale umoristice, multe dintre ele citite chiar de el, au fost difuzate în numeroase emisiuni“, mai spunea istoricul Gheorghe Median. În fiecare emisiune, Pribeagu începea cu salutul: „Fraților din toată țara / Din Arad și Hunedoara / Din Constanța și Sascut / Vă salut! Și vă spun la toți cinstit: / Bine v-am găsit!“.

În 1912 a apărut primul său volum, considerat o capodoperă umoristică. În 1915 a fost publicat „Vârfuri de Spadă“, iar în 1922 a apărut „București noaptea“, volume care l-au consacrat pe Ion Pribeagu. La lansarea volumului „Vârfuri de Spadă“, revista „Universul literar“ scria: „Pribeagu te face să te gândești la probleme despre care el nu vorbește, dar pe care le simți că l-au tulburat mereu. Pentru că nu vrea să urmeze calea obișnuită, adică să scrie articole politice sau studii pedante, a ales un drum mai interesant, drumul satirei. Biciul lui are o sută de sfârșituri și mâna tânărului maestru este sigură. Acolo unde ajunge sfârșitul, lasă urme. Pribeagu jonglează cu versurile și ideile cum vrea el, este un talent unic, o combinație ciudată de umor și melancolie, de trufie și umilință, de revoltă și resemnare. Cartea domnului Pribeagu merită să fie citită de toți cei care cred că viața ar putea fi mai frumoasă dacă oamenii ar fi mai binevoitori“.

Până în anul 1963, Pribeagu a mai publicat alte patru volume, printre care „Strofe ștrengăre“ și „Miere și venin“, care au intrat în panteonul comediei românești.

Ion Pribeagu era solicitat de numeroase teatre pentru a scrie texte comice pentru spectacole: un text scris de el garanta succesul. Astfel, în 1930, impresarul lui Cristian Vasile, o stea a muzicii interbelice din România, l-a rugat pe Ion Pribeagu să scrie versurile unei melodii de dragoste.

Pribeagu, care se inspira mereu din viața reală, și-ar fi amintit de o tânără frumoasă care i-a atras atenția în Grădina Publică „Vârnav“ din Botoșani. Astfel s-a născut textul celebrei melodii „Zaraza“. Versurile au fost adaptate pe linia melodică a unui tangou uruguayan, iar în 1931 melodia a fost înregistrată la studiourile Odeon din Berlin.

„Ion Pribeagu a scris versurile acestei melodii. Putem spune că botoșăneanul este cel care a creat acest personaj. «Zaraza», ca linie melodică, este de fapt un tangou uruguayan, creat de Benjamin Tagle Lara în 1929. Cu alte cuvinte, «Zaraza», așa cum o cunoaștem, este creația lui Pribeagu în ceea ce privește versurile, iar melodia este creația lui Tagle Lara“, preciza Gheorghe Median.

În anul 1939, Ion Pribeagu a primit o altă ofertă tentantă. Constantin Tănase, o legendă a teatrului de revistă și fondatorul Companiei de Revistă „Cărăbuș“, l-a invitat la o întâlnire într-o cafenea bucureșteană și l-a convins să-i devină textier. Între 1939 și 1944, spectacolele celebrului Teatru „Cărăbuș“ erau mereu aglomerate, iar textele lui Pribeagu și umorul lui Tănase formau un duo imbatibil.

Fiind evreu și, în plus, un critic fin al societății, cu un umor degajat, dar necruțător, Ion Pribeagu a întâmpinat dificultăți pe vremea dictaturii lui Carol al II-lea, dar mai ales odată cu creșterea influenței Gărzii de Fier.

În timpul regimului legionar, după abdicarea lui Carol al II-lea, când Ion Pribeagu scria texte pentru Constantin Tănase, el nu ierta pe nimeni, nici legionarii, nici pe Hitler, nici pe regele care își părăsise țara.

Nici comuniștii nu au scăpat de critica sa, chiar și în cei mai întunecați ani ai dictaturii. Istoricii spun că Ion Pribeagu a fost amenințat de mai multe ori, dar nu a cedat niciodată. Situația lui a fost chiar ecranizată în filmul „Actorul și sălbaticii“ din 1975. Toma Caragiu l-a interpretat pe Constantin Tănase, iar Mircea Albulescu pe Ion Pribeagu.

În ciuda presiunilor, Ion Pribeagu a supraviețuit terorii legionare, regimului Antonescu și chiar războiului, tot cu același umor debordant.

După război și instaurarea regimului comunist în România, Ion Pribeagu nu a avut parte de zile mai bune. Noii conducători nu priveau cu ochi buni un umorist incoruptibil, imparțial și acid. Pribeagu, chiar dacă trăia în sărăcie, nu ierta pe nimeni. A fost rapid interzis și supravegheat. Nemulțumit de atâta cenzură, umoristul botoșănean a cerut autorităților comuniste să-i permită să emigreze în Israel, unde aveau rudele sale, plecate imediat după război. Cererea lui a fost respinsă de fiecare dată. Doar în stilul său caracteristic, a reușit să-l convingă pe Gheorghe Gheorghiu-Dej să-i aprobe plecarea.

„Am depus toate documentele / Și biletul de sănătate, / Și fotografii recente, cazierul cu amprente, / Și biletul de vaccin / Că nu am fost supus străin, / Note bune la purtare, / Ordinul de concentrare, / Actul de naștere al tatălui, / De la fisc chitanța pe cinci ani de plată. / Anexez aici chitanța / Că sunt la zi cu manuța, / Am dovada de la «Sacra» / Că am trăit bine cu soacra, / Că nu am bloc, că nu am moșie, / Că nu am stat la pușcărie, / Că nu am fost nici beat, nici mort. / Am și actul de cununie / Și îmi mai trebuie doar o hârtie, / Doar atâta: Pașaport“, i-a scris Pribeagu lui Dej în 1962.

După această scrisoare, Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a permis lui Ion Pribeagu să plece în Tel Aviv, la rudele sale. În Israel, Pribeagu a continuat să scrie până la moartea sa, în anul 1971.