Cavnic, fost oraș minier din Maramureș, păstrează amintirea unuia dintre cele mai dure lagăre de muncă politică din anii 1950. La 6 iunie 1953, 14 deținuți au reușit să evadeze din galeria Rainer, folosită ca închisoare și loc de muncă. Printre evadați s-au numărat Ion Ioanid, Ion Pantazi, Constantin „Titi” Coșereanu, Mircea Vueric, frații Ion și Gheorghe Brânzaru, frații Ion și Simion Cojocaru, Alexandru Ciocâlteu, medicii Miltiade Ionescu și Paul Iovănescu, Colea Ungureanu, Ghiță Chiper și Titi Spânu.
Planul plecase din perioada când unii erau în Baia Sprie și a fost reluat la Cavnic. La ieșirea din mină, în zona stației Rainer, evadații s-au urcat în două corfe, au imobilizat gardianul și muncitorul civil de la poartă, au urcat scările și s-au retras în pădurile din jur. Unii au fost prinși după zile sau săptămâni; alții au rămas liberi luni sau chiar au ajuns la București cu ajutorul prietenilor, după cum reiese din mărturii și din arhivele Radio Free Europe.
Repercusiunile pentru cei rămași în lagăr au fost severe: izolare, restrângere a alimentației și tratamente dure, relatează foști deținuți citați de Memorialul Sighet. Medicii evadați și alți participanți au subliniat că gestul nu a reprezentat doar o fugă spre libertate, ci o încercare de a demonstra că izolarea regimului comunist nu era totală.
Ioan Ceteraș, fost miner născut și crescut la Cavnic, care avea optzeci de ani la momentul relatarea, povestește că, fiind copil, i-a văzut pe deținuți când au fugit și că munca din mine — la aur, argint, plumb, cupru și zinc — era extrem de grea pentru toți. El amintește că lagărul a funcționat până spre mijlocul anilor ’50, iar după închiderea minelor orașul s-a golit treptat, împreună cu locurile de muncă stabile.
Evenimentul rămâne parte din memoria locală: participațiile la exploatări de sute de ani, ruinele topitoriilor și monumentele minerilor conturează azi un peisaj în care amintirile despre lagăr și evadare sunt încă vii în poveștile celor în viață.
Comentarii recente