În ultimele luni, Ucraina şi-a modificat strategia şi aplică tot mai frecvent lovituri în interiorul Federaţiei Ruse, vizând rafinării, depozite de combustibil, instalaţii militare şi rute logistice. Scopul anunţat este nu doar degradarea capacităţii ruse, ci şi creşterea presiunii politice pentru a determina Moscova să accepte un armistiţiu.
Campania a prins amploare după 26 iunie, când preşedintele Volodimir Zelenski a lansat o campanie de 40 de zile de lovituri în adâncime. Serviciul de Securitate al Ucrainei a raportat în această perioadă cel puţin 100 de lovituri reuşite pe teritoriul rus, iar una dintre cele mai îndepărtate ţinte a fost o rafinărie din Omsk, aflată la aproximativ 2.700 km de zonele controlate de Ucraina.
Analistul Sandu Valentin Mateiu descrie strategia ucrainenilor pe trei direcţii: stabilizarea frontului, apărarea teritoriului şi lovirea în profunzime a Rusiei. Generalul (r) Virgil Bălăceanu subliniază miză strategică: menţinerea iniţiativei şi forţarea Rusiei spre încetarea focului, chiar dacă un acord de pace rămâne greu de realizat.
Sectorul energetic a devenit o ţintă-cheie. Conform unei analize ACLED, atacurile asupra instalaţiilor petroliere ruseşti au crescut de la 3 în primul an al războiului la peste 130 în al patrulea an. În iulie, rafinarea din Rusia a scăzut la cel mai redus nivel din peste două decenii, forţând Moscova să importe carburanţi din Kazahstan, India, Japonia şi Maroc. Penuria a devenit vizibilă, inclusiv în Crimeea.
Pe lângă efectul economic, loviturile urmăresc perturbarea logisticii militare ruse şi forţarea redistribuirii sistemelor antiaeriene, ceea ce amplifică calculele strategice ale Moscovei. Specialiştii avertizează însă că nu există, deocamdată, semne clare privind o scădere masivă a producţiei de rachete ruseşti şi că frontul continuă să rămână activ, Rusia obţinând progrese în Donbas.
Extinderea capacităţii ucrainene de a lovi la mare distanţă a fost posibilă şi după ce Occidentul a permis, cu întârziere, transferul unor sisteme şi muniţii de adâncime. Atât Mateiu, cât şi Bălăceanu apreciază că reţinerea iniţială a fost determinată de teama de escaladare, în special nucleară, dar şi de lipsa capacităţilor pe care Occidentul le-a furnizat abia ulterior.
Comentarii recente