Cum au apărut Fitch, Moody’s și S&P și de ce contează ratingurile suverane pentru România

Agențiile de rating au pornit ca publicații care colectau informații pentru investitorii incapabili să verifice singuri bonitatea emitentelor aflate la distanță. Primele demersuri datează din a doua jumătate a secolului XIX: în 1860 Henry Varnum Poor a publicat date despre căile ferate, iar în 1909 John Moody a început să furnizeze informații despre obligațiunile feroviare.

Fitch a fost înființată în 1913 la New York și a introdus în 1924 un sistem de rating bazat pe litere. Poor’s a început să publice ratinguri în 1916, iar Standard Statistics a intrat în acest domeniu în 1922; cele două companii au fuzionat în 1941, formând Standard & Poor’s.

O transformare majoră a industriei a avut loc în anii 1970, când modelul de finanțare a trecut de la „subscriber pays” la „issuer pays”: emitentul plătește pentru obținerea ratingului. Schimbarea a asigurat resurse pentru monitorizarea extinsă a emitenților, dar a creat și controversa conflictului de interese, deoarece clientul agenției devine totodată entitatea evaluată.

Ratingurile au devenit apoi componente integrate în reglementări: în 1975 SEC a introdus statutul NRSRO pentru agențiile recunoscute, iar utilizarea calificativelor s-a extins în reguli prudentiale, contracte şi politici de investiţii. Critici puternice au apărut în 2008 după criza financiară, când agențiile au fost acuzate pentru evaluări prea optimiste ale unor produse complexe.

Poziţia celor trei mari rămâne însă dominantă: la sfârşitul anului 2025 SEC înregistra 10 NRSRO-uri, între care S&P, Moody’s şi Fitch. Date SEC arată că S&P avea peste 1,07 milioane de ratinguri în vigoare, Moody’s aproximativ 684.000, iar Fitch circa 274.000.

Importanţa practică a ratingurilor se vede clar în cazul României: S&P şi Fitch menţin ţara la BBB-, iar Moody’s la Baa3, ultimele trepte ale categoriei investment grade, toate cu perspectivă negativă. O retrogradare sub aceste niveluri nu echivalează automat cu incapacitate de plată, dar semnalează un risc de credit considerat semnificativ mai mare şi poate creşte costul finanţării statului.