Primul examen de Bacalaureat din Vechiul Regat a avut loc în 1867, probele acoperind limba română, latina, greaca, matematică şi fizică. Examenele erau publice, organizate în Bucureşti şi Iaşi, şi se desfășurau în două sesiuni anuale, iar candidații puteau participa dacă dovedeau absolvirea liceului. Regulamentele impuneau vârste minime (16 ani în 1867, 17 ani din 1876) şi standarde stricte de promovare: note de la 1 la 10 şi media minimă 6, cu cerinţe separate pentru fiecare probă.
În a doua jumătate a secolului XIX, examenul a fost perceput ca sever: comisiile testau atât cunoștințe teoretice, cât şi traduceri şi întrebări imprimate de cultura clasică. Mulţi candidaţi, inclusiv viitori scriitori ca Mircea Eliade sau Ioan Slavici, îşi amintesc probele scrise şi orale — traduceri din Seneca sau texte franceze, întrebări de filozofie, istorie, geografie şi ştiinţe naturale.
Examenul a fost desfiinţat în 1898 în contextul reformelor lui Spiru Haret, care a înlocuit proba de absolvire cu admiterea în facultate, concepând liceul ca şcoală de cultură generală. Bacalaureatul a fost reintrodus în 1925 de ministrul Constantin Anghelescu, stabilindu-se structura modernă a examenului. Reintroducerea urmărea selectarea candidaţilor pentru universitate, dar ratele de promovare au rămas scăzute: în 1925 s-au înscris 3.887 de elevi şi au promovat 1.887 la prima sesiune, iar statistici ulterioare arată procente similare în anii următori.
Regulamentele detaliate prevedeau comisii de şapte membri, probe scrise şi orale distincte, posibilitatea traducerii cu sau fără dicţionar în funcţie de secţiune, taxe de examinare şi eliberarea unei diplome de Bacalaureat care consemna mediile şi datele candidatului.
Comentarii recente