În trecut, meșterul care lucra lemnul se ferea de târgurile din apropierea mânăstirilor, deoarece acestea ofereau produse ieftine de proveniență chineză, cunoscute sub denumirea de „Dragon”.

A învățat să sculpteze lemnul de la un vestit meșter popular din Olt, iar astăzi continuă să lucreze aceleași obiecte pe care le apreciază chiar și cumpărătorii care nu le știu istoria. „E un hobby, nu poți să trăiești din asta”, spune meșterul.

Silviu Manda a fost, cu peste 20 de ani în urmă, ucenicul meșterului popular, Tezaur Uman Viu, Gheorghe Tănase. Pe atunci Silviu Manda picta și îi plăcea și să sculpteze. A rămas fascinat de ceea ce făcea meșterul Gheorghe Tănase, așa că i-a devenit elev. Au participat împreună la multe târguri ale meșterilor populari, cele din Oltenia fiindu-i cele mai apropiate de suflet, pentru că, spune meșterul, „îmi place atmosfera, îmi plac clienții, e lume interesată să cumpere. La Craiova vin și pe ploaie, în alte părți nu”.

Multe dintre obiectele pe care le realizează au, ca și odinioară, scop utilitar. Pristolnicele, acele „sigilii” care se aplică pe colacii și prescurile pregătite pentru sufletul celor decedați, sunt și astăzi printre cele mai vândute, chiar dacă puține mai sunt gospodăriile în care să se prepare acasă bucatele pentru pomeni. Cumpărătorii le achiziționează  fie din nostalgie, fie pentru rolul protector pe care-l atribuie, așa cum o făceau bunicii, acestor obiecte.

Tot foarte căutate sunt și candelele. Foarte mulți vizitatori de prin târguri admiră și blidarele, acele obiecte de mobilier frumos lucrate, care erau nelipsite din bucătăria țăranilor. Astăzi, însă, prețul este cel care, pe cei mai mulți, îi împiedică să le achiziționeze.  „Eu le vând, dar cer mulți bani pe el ca să nu se vândă”, spune, glumind, meșterul.

„E multă muncă, muncești o lună, și asta iarna, când ai timp, pentru că vara trebuie să mergi prin târguri”, completează Silviu Manda. Pentru cumpărători, un preț de 2.000 lei pentru un astfel de obiect de mobilier este considerat foarte mare, chiar dacă implică zeci de zile de muncă și pricepere.

Obiectele pe care le realizează, deși apreciate, nu i-ar putea asigura traiul de zi cu zi, recunoaște meșterul.

„E mai mult un hobby, nu ai fizic timpul să faci atât de multe lucruri încât să vinzi ca să trăiești. Eu am un loc de muncă (n. red. – este operator la o centrală termică), asta fac după serviciu. O fac cu drag, mă relaxează, dar nu poți trăi din asta”, spune meșterul.

Astăzi vinde nu doar la târguri, ci și pe internet, în pandemie, când s-au impus restricțiile de deplasare, făcând primele vânzări. În timp a ajuns să aibă și clienți fideli, care nu mai solicită plata ramburs, ci îi pun cu încredere banii în cont.

La standul meșterului Silviu Manda găsești minuni de tot felul. Vechile lăzi de zestre specifice zonei sunt astăzi casete de bijuterii,  meșterul Gheorghe Trușcă, profesorul lui Silviu Manda,  realizând, cu zeci de ani în urmă, că este poate singura modalitate de a le menține în atenția oamenilor, așa că a început să le adapteze. Interesul pentru adevăratele lăzi de zestre a scăzut enorm, iar cei care astăzi încă le mai comandă, de obicei pentru pensiuni  sau case amenajate tradițional, plătesc sume considerabile.

Și troițele miniaturale, care fie reproduc întocmai modelele de pe troițele încă existente în satele din Oltenia, fie sunt realizate cu modele din imaginația meșterului Silviu Manda, sunt căutate, oamenii folosindu-le ca obiecte de cult.

Îl întreb pe meșter dacă vinde astfel de obiecte în târgurile din preajma mânăstirilor. Nici vorbă, spune, pentru că acolo se vând tone de obiecte produse în serie, cumpărate de intermediari și vândute, unele, chiar ca obiecte realizate manual.

„Ei au chinezăriile lor, se duc la Dragon și le iau cu roaba. Se duc acolo și caută: Mânăstirea Cotmeana, Mânăstirea nu știu care… Ei au nevoie să ia lucruri de un leu, de doi lei și să le vândă cu 10 lei. Oamenii nu știu ce cumpără. Mă amuză când văd pe ele „Sfințită”, pentru că eu știu unde sunt de fapt „sfințite””, se amuză meșterul.

Spune că în ciuda „concurenței”, a rămas loial vechilor metode de lucru.  „Eu nu suport lacul și cuiele, nu le folosesc, lucrez ca pe vremuri”, adaugă meșterul.

Pentru culorile aparte ale obiectelor folosește propriul baiț realizat din coajă de nucă fiartă până când obține un lichid foarte concentrat, pe care îl diluează ulterior cu apă, în funcție de cât de intensă vrea să fie culoarea. Aplică acest strat de culoare pe obiecte, iar după uscare aplică ceară de albine, pentru a proteja lemnul.

Meșterul din Argeș a și predat o vreme la Școala Populară de Arte. Deși erau elevi interesați, n-a mai avut timpul necesar, așa că a renunțat. Nu de tot, pentru că „la pensie îmi fac școala mea”, spune meșterul. Pe timpul verii îi tot calcă pragul atelierului învățăceii, însă puțini se și țin de treabă. A observat, spune, că tinerii sunt astăzi puțin dispuși să mai facă eforturi, nu-i poți „prinde” ore bune în atelier, li se pare greu.

Nici fiul său nu este foarte atras, deși a învățat „alfabetul” meseriei și a înțeles că meșteșugul, chiar dacă nu-ți oferă șansa unor câștiguri fabuloase, te poartă prin locuri de țară încă nedescoperite și te aduce în mijlocul unor oameni pe care alfel n-ai avea ocazia să-i cunoști.

Cât despre viitorul meșteșugului, obiectele pe care le vedem astăzi pe masa meșterilor vor rezista încă mulți ani, este convins Silviu Manda, chiar dacă în din ce în ce mai multe domenii e greu să mai spui ce e lucru făcut de mână și ce e reproducere în serie.

„Au încercat și cu obiectele mele, au încercat cu mașină CNC, dar nu le-a ieșit. Și, până la urmă, pot să le și facă, voi face eu altele, am idei”, încheie optimist meșterul.