Epoca străzii Calea Victoriei, cunoscută în trecut drept „Podul Mogoșoaiei”, este înconjurată de istorie, fiind drumul unei vechi familii boierești și al împăraților.

De-a lungul timpului, Calea Victoriei a avut diferite denumiri, fiind numită uliță, pod sau cale. Înainte de anul 1978, bucureștenii o numeau „Podul Mogoșoaiei”. Actualul său nume a fost adoptat în anul 1878, atunci când trupele victorioase ale Armatei Române în Războiul de Independență au intrat în Capitală. Până atunci, strada era cunoscută sub numele de Podul Mogoșoaiei, denumire dobândită după ce domnitorul Constantin Brâncoveanu a cumpărat satul Mogoșoaia și a construit un drum direct către palatul său ridicat acolo în 1692. În acea perioadă, strada era pavată cu trunchiuri de copaci tăiați, care îi conferau un aspect specific. Istoria străzii este și mai veche. Potrivit documentarului Magdalenei Dorojan, publicat în volumul „București. Materiale de istorie și muzeografie XXV”, această cale a Mogoșoaiei era un drum al vechii familii românești a serdarului Mogoș. Acest Mogoș pleca mereu cu familia sa pe acest drum către moșia sa, care poartă și astăzi numele Mogoșoaia. În același documentar, aflăm că toată zona era proprietatea Ilincăi Cantacuzino, mare postelniceasă: „Înainte să se nască, întreaga zonă mărginită astăzi de bulevarde la nord, de strada Colței la est, de Dâmbovița la sud și de strada Domnița Anastasia la vest – aproximativ 50 de pogoane – era stăpânită de o singură persoană, o femeie bătrână: Ilinca Cantacuzino, marea postelniceasă. Cu ea se stingeau Basarabilor. Era fiica unui domnitor – Radu Șerban – și nepoata unui domnitor – Matei Basarab. Din căsătoria sa cu primul Cantacuzino venit în țară, a avut 12 copii, 6 fete și 6 băieți. Unul dintre băieți va deveni domnitor, Șerban Vodă Cantacuzino, iar cea mai tânără dintre fete, Stanca, va naște un copil care va fi Constantin Brâncoveanu”. Domnul Constantin Brâncoveanu a deschis acest drum pentru a face legătura între Palatul Domnesc, reclădit de voievod pe malul Dâmboviței, și moșia sa de la Mogoșoaia, unde a construit un palat splendid, cel mai reprezentativ pentru stilul brâncovenesc. Acest nou drum a luat naștere într-o formă sinuoasă, spre nemulțumirea autorităților și urbanistilor. Dar nu au avut ce să facă: el urma creasta dealului, care pornește din Dâmbovița spre nord-est – pe deal era uscat, pe vale era mlaștină – și de aceea drumul, fiind pe creastă, toate străzile care se deschid acum spre vest din Calea Victoriei, până în dreptul Ateneului, coboară în vale. Și râpa era mult mai abruptă în trecut. Deoarece locurile de pe muchia dealului erau uscate și sănătoase, boierii au început să-și construiască case pe întinderi mari de teren, asemenea unei moșii, de-a lungul noii străzi croite, scrie Gheorghe Cruțescu în „Podul Mogoșoaiei – Povestea unei străzi”. Odată cu adunarea de case boierești, biserici, hanuri, hoteluri, magazine de lux, prăvălii și cafenele, alături de numeroase instituții de prestigiu, în special de natură economică, dar și culturală, strada a devenit epicentrul vieții bucureștenilor. Nu întâmplător, în anul 1937, Calea Victoriei a fost aleasă pentru amplasarea Palatului Regal, în timpul domniei regelui Carol al II-lea, conform Direcției Patrimoniu Digital. În perioada comunistă, numele străzii a rămas același ca în 1878 și a fost sursă de inspirație pentru construirea unui nou bulevard: Calea Victoriei Socialismului.