Verificarea existenței chiaburilor în regimul comunist, bazată pe criteriul „brațelor străine“ și preocuparea pentru „mijlocași“.

După instalarea Partidului Comunist la conducere la 6 martie 1945, în România a avut loc o amplă campanie de identificare a „chiaburilor”, adică a țăranilor bogați considerați inamicul principal al noii ordini. Mulți oameni, etichetați ca chiaburi în perioada comunistă, au suferit consecințe grave pe termen lung. Le-au fost confiscate terenurile, copiii au fost excluși din învățământ, iar în multe cazuri, chiaburii au fost executați public sau închiși în închisorile comuniste.

Termenul „chiabur” desemna în perioada comunistă un țăran bogat care făcea parte din burghezia satelor, avea mai mult pământ decât putea lucra singur, deținea mijloace de producție importante și folosea muncă salariată. În viziunea comunistă, era considerat un exploatator.

În anul 1958, a fost transmis un ghid în sate referitor la „încadrarea unor gospodării țărănești în categoria de chiabur sau foști chiaburi”. Pentru acest scop, în fiecare comună a fost înființat un colectiv de lucru format din secretarul comitetului comunal de partid, președintele sfatului comunal popular, secretarul sfatului comunal popular, agentul fiscal și inginerul agronom. Fiecare gospodărie a fost analizată în detaliu, luându-se în considerare nu doar informațiile din registrele agricole sau alte documente, ci și cunoștințele personale ale colectivului, în cazul în care gospodăria respectivă deținea alte mijloace de exploatare. După stabilirea finală a gospodăriilor chiaburești în colectiv, acestea erau supuse discuției comitetului executiv.

După încheierea dezbaterilor, se întocmeau fișe în trei exemplare pentru fiecare caz în parte, care erau trimise la raion. Documentul declasificat, datat 5 iulie 1958 și prezentat de Centrul de Consultanță Istorică, sublinia faptul că încadrarea gospodăriilor în categoria de chiaburi trebuia făcută cu atenție și obiectivitate, pentru a evita încadrarea greșită a celor care dețineau mijloace de exploatare medii și pentru a nu se permite existența chiaburilor printre mijlocași. Criteriile care au stat la baza categorisirii sociale a gospodăriilor chiaburești au ținut cont în mod special de exploatarea muncii salariate, așa cum indicau documentele de partid, și nu doar de suprafața terenului agricol.

Îndrumările oferite includ și exemple concrete pentru membrii comisiilor. De exemplu, o gospodărie cu 5 hectare de vie, fără alte mijloace de exploatare, dar cu 9 feciori buni la muncă care lucrează personal și nu exploatează muncitori străini, nu era considerată o gospodărie chiabură. Pe de altă parte, o gospodărie cu 0,75 hectare de vie, unde proprietarul nu muncea niciodată personal și exploata munca altor muncitori agricoli, era considerată un chiabur, indiferent de suprafața mică. De asemenea, un cetățean care locuia în București și avea 3 hectare de vie la Jariștea, pe care le muncea cu muncitori străini, era considerat un chiabur. Totodată, o gospodărie cu 2 hectare de teren arabil, cinci membri și mijloace de exploatare precum un tractor și o moară țărănească, pentru care avea angajați permanenți, era considerată chiabură deoarece exploata muncă străină.

Categoria „foști chiaburi” includea pe cei care au predat statului suprafețe agricole și pe cei care și-au lăsat averea copiilor, astfel că nu mai aveau teren pentru a folosi munca străină. Membrii comisiilor trebuiau să ia în considerare și poziția cetățeanului, manifestările sale, legăturile cu alte elemente dușmănoase, modul în care își îndeplinea obligațiile față de stat și cum răspundea la chemările statului, dar criteriul principal rămânea exploatarea muncii.