Un preot nonconformist vorbește despre problemele tinerilor din prezent: „Am crezut că ei au nevoie de banii noștri, nu de inima noastră”.

Ce se întâmplă cu tinerii, fie că vorbim despre pericolele expuse de social media în „Adolescență coruptă” sau despre consumul de droguri? În afară de perspectivele psihologice și sociologice, ne-am dorit să aflăm care este perspectiva unui preot cunoscut pentru abordările sale neconvenționale.

Preotul greco-catolic Teodor Lazăr, cunoscut pentru abordările sale neconvenționale și pentru predicile sale directe, el fiind cel care a propus în 2018 începerea procedurii de canonizare a disidentei anti-comuniste Doina Cornea, vorbește despre provocările prin care trec, astăzi, tinerii.

Părintele a acceptat provocarea noastră și a urmărit serialul-fenomen „Adolescență coruptă”, care atrage atenția asupra pericolelor social-media. Teodor Lazăr a comentat pe marginea filmului care l-a impresionat profund, dar și pe marginea ultimelor știri privind consumul de droguri în rândul tinerilor, în contextul în care un tânăr a murit zilele trecute de supradoză, agonia lui fiind transmisă pe TikTok.

– Cum vi s-a părut serialul „Adolescență coruptă”?

– Am văzut cele 4 episoade. Eu sunt un consumator de filme care au mesaj și calitate și filmul are într-adevăr, e un mesaj actual. Pe lângă problemele social media, vedem în România o mare problemă a consumului de droguri în rândul tinerilor. Cum o percepeți dvs?

– Tânărul care a decedat zilele trecute este doar vârful icebergului, asta e ce se cunoaște, dar câți nu suferă din această cauză, din nefericire. E o temă care implică, sigur, viața ținerilor de astăzi, dar și asta e o temă dramatică pe care o resimt ca preot la nivelul comunității. Adică consumul ăsta de droguri face ravagii și resimțim asta în comunitățile creștine, în biserică. E un fenomen care e foarte disruptiv, adică atacă familiile. Spre exemplu, eu regăsesc în comunitate familii foarte afectate, consumul mergând nu neapărat în zona adolescenți sau tineri până în 30 de ani, ci și după, undeva spre 40 de ani, sunt consumatori care deja își duc copiii la școală, dar nu mai e cine să-i aducă acasă. Sunt consumatori și în zona asta a părinților care afectează foarte tare viața copiilor. Și acolo, deci, consumul acesta s-a dus foarte sus și în alte direcții.

– Există un element comun între social media și droguri?

– Aici vorbim de adicții. Sunt subsumate, toate tipurile de consum, oricare ar fi el. Noi suntem persoane adictive, asta este o realitate pe care nimeni nu poate să o nege. Important este să vedem în ce măsură anumite nevoi, să le zic așa, sunt reale, trebuie întreținute doar în orizontul rezonabilității.

– De aceea, biserica presupune posturi, de exemplu. La ce e bun postul, în definitiv? Tocmai să ne antreneze, în a ști să renunțăm. Acum, sunt două registre, zic eu, de adicție. Depindem de lucruri necesare vieții, cum ar fi hrana, spre exemplu, hidratarea, aerul, unii de alții depindem într-o anumită formă, apropo de comunicare, socializare, e o formă de adicție acolo, una rezonabilă. Dar inclusiv în registrul necesar vieții trebuie să avem măsură. Da, noi depindem de hrană, dar dacă ne abuzăm organismul prin supraalimentare, vom dezvolta boli și o viață diminuată și afectată. Depindem și de hidratare, depindem și de foarte multe, depindem unii de alții, depindem de comunicare însă aici trebuie să fim foarte atenți. Pentru că acest film arată unde am ajuns din falsa comunicare.

– Ce are această generație în plus?

– Ne-am dorit să le oferim foarte mult confort. Generația noastră, a celor de 50 de ani sau părinților noștri care sunt acum la 70-80 de ani, în niciun chip în adolescență și copilărie nu au avut confortul pe care-l au tinerii de azi. Eu nu am crescut în camera mea, spre exemplu. Avem acum camera copilului, da? Sau un confort dus până într-acolo încât copilul are și camera și baia lui, toate ale lui. Dar asta generează o formă de izolare în raport cu părinții.

– Nu numai că îi oferim confortul camerei sale, pentru că aici mergem pe ideea filmului, care foarte bine arată, e o radiografie foarte onestă a ceea ce se întâmplă acum, de fapt de câțiva ani buni, de vreo aproape 20 de ani. Nu numai că l-am dus într-o celulă singur, cumva, i-am transformat pretenția confortului, raporturile între noi au fost unele de tip celulă.

– Am și cumpărat un celular, cum îi ziceau în generația noastră, sau mobil acum și n-a fost suficientă titulatura asta. Îl și denumim, hai să vorbesc mai românește, deșteptăfon. Adică îi dăm și un instrument prin care el de fapt nu stă acolo ca un călugăr știu eu, într-o numită recluziune în care să fie meditativ, atent, netulburat la gândurile lui. Dimpotrivă, noi i-am vărât pe un fir și după aceea, fără fir, wireless, un acces la o întreagă lume.

– Și ce ne arată filmul? Ce ne arată realitatea în care trăim noi, după ce am oferit acest confort? Iată ce iese din cameră după câțiva anișori. Un mic balaur, iertați-mă. Adică în loc să avem de-a face cu gingășia copilăriei sau, mă rog, cu micile, marile provocări adolescentine, ne trezim că într-o dimineață aflăm despre proprii noștri copii că au dezvoltat apucături de-a dreptul criminaloide.

– Toate astea vârâte pe un fir. Aceste rețele dezvoltă adicție, chiar și pentru alte categorii, nu doar pentru copii, și presupun o pseudo-comunicare, și nu doar că e pseudo-comunicare adică nu e în termeni reali, e în termen virtuali, ci e și adictivă, puternic supradozată. Da, e important să comunicăm cu lumea înconjurătoare, dar dacă putem în termeni cât mai reali, iar dacă o facem virtual, să nu uităm că nu e reală. Cea mai deformată sau mai ciudată expresie pe care am acceptat-o până la urmă, e această expresie care e o alba-neagră, realitate virtuală. E un oximoron care nu poate fi, până la urmă, asumat și înțeles. Nu e de înțeles nimic aici. Ori trăim într-o lume reală, ori în cea virtuală, care devine foarte adictivă și foarte periculoasă într-un fel, pentru că ne desprinde de realitate. Deci nu ne putem juca cu tipul acesta de albă-neagră în exprimare și în viață, realitate virtuală. Ba mai nou, cea virtuală e și augmentată, adică întărită, e să ofere mai mult decât realitatea. Aici a fost pericolul pe care filmul îl sesizează foarte bine.

– Ați mai regăsit tema aceasta din film în alte opere contemporane?

– Aș face o paralelă – s-a mai scris scenografia aceasta și s-a și turnat filmul. Cel care a scris, dar sub o forma, hai să zicem, profetică, un mare profet al secolului XIX, a fost Dostoievski. De fapt, filmul nu e altceva decât Crimă și pedeapsă într-o rescriere nouă, pe provocările noi. În Crimă și pedeapsă, în acel personaj Raskolnikov, Dostoievski arată pericolul ideologiei. Tot ce a scris el acolo în acel personaj regăsim după aceea în secolul XX. Acolo este crima ideologică, diferența de clasă, un tânăr care trăiește mari frustrări. Aici e marele risc al copilăriei și adolescenței – să nu reușim să îi ajutăm să-și asume frustrările care sunt inevitabile în acea etapă a vieții.

– La Raskolnikov găsim frustrarea care vine din diferența de clasă socială: adică, „cum o evreică are atâtea proprietăți și eu, rusul, care sunt tânăr și vreau și trag pentru poporul meu, trebuie să-i plătesc ei chirie ca să pot să stau undeva, iar ea trăiește în confort”. Și o ucide. Acolo e totul profetic. Asta s-a întâmplat prin nazism și comunism ulterior. Sigur, dus la nivel aproape global.

– Riscul peste noua generație, nu e neapărat o ideologie, ci proasta folosire a tehnologiei. Terminația e aceeași. Acolo a fost ideologie, secolul XX a fost un secol al crimelor ideologice și acum tehnologia… practic ne ucide relațiile reale, în termeni reali. Și se poate ajunge, iată, la o cumulare de frustrări teribile în noile generații.

– Se pare că nici școala instrumentul, și mai nou, nici psihologii, nu fac față la ceea ce se întâmplă prin acest consum extrem de adictiv, unde există o expunere a vieții total necontrolată.

– Părinții ce pot face?

– Din nefericire, părinții sunt antrenați în altceva pentru a le oferi mai mult decât două rânduri de haine și o saltea curată în aceeași cameră, așa cum am trăit noi în generația noastră, în această goană pentru a le oferi mai mult decât obiecte necesare, un inventar de bunuri cu etichetă, atenție, nu orice fel de telefon.

– La 18 ani, nu orice fel de mașină, cum adică să-l frustrezi tu pe copilașul tău, tu care nu faci decât să vidanjezi, că ăsta era tatăl personajului din film, nu? Schimba WC-uri și chiuvete și așa mai departe. Dar el vroia să ofere copilului, ca să nu se frustreze, un instrumentar egal cu ce poate oferi un notar sau alte figuri care au acces la altfel de capital. Ori pentru asta, nu uitați că în film spune, „nu știu când a venit copilul meu acasă, că eu am ajuns dimineața din schimbul 3”. Deci, practic pentru a-i asigura acces la aceste bunuri care creează în mare parte adicții, tu trebuie să sacrifici foarte mult din timpul tău.

– Ori noi românii aici avem o altă problemă. Noi tot așa am crezut că ai noștri copii au nevoie de de cardul nostru, nu de cordul nostru și acordul nostru în educație. Și atunci ne-am luat lumea în cap, foarte mulți au luat lumea în cap, crezând că prin bani o să reușim să facem din ei oameni. Ori ei, sărăcuții, au mai mare nevoie de părinți decât de resursele pe care părinții le dau. Sigur că asta vine dintr-o frustrare a generației noastre. Eu m-am tulburat, când mi-am găsit replici din tatăl acelui copil, replici pe care le-am folosit eu cu copiii mei.

– M-am emoționat când a spus, „bă, eu n-am primit o mandarină”. Și atenție, era vorba de Scoția, nu era vorba de lagărul comunist. Era vorba de Marea Britanie, care întotdeauna a avut o viață bunicică. E fix același lucru, vă rog să mă credeți, când erau fetele mele adolescente, tot așa pe la… 13-14 ani, când survin provocările biologice ale vieții, că acolo apare activarea sexuală. Și sunt provocări mari la care trebuie să se facă față într-un mod decent și coerent, prin educație, evident, în familie.

– Nu încredințați educația în altă parte, pentru că nu ține. Nu ține până la capăt. Ori la aceste provocări trebuie să răspundă familia. E aceeași replică am avut-o eu când am văzut că sunt provocări. Am crescut trei fete, și le-am spus, „băi, pe vremea mea… Când aveam o portocală, o banană, dată pe an, dacă o primeam, ne luam la ele ca unele de monumente.”

– La care mi-au dat o replică de care mi-am adus aminte: „tată, lasă-ne cu bananele și cu portocalele, că ni se strică de masă și nu le mâncăm. Noi avem alte provocări, pe care tu trebuie să le înțelegi.” Și m-am frământat care or fi alea. Acele provocări sunt cele care, în camera lor, pentru care m-am străduit și eu, recunosc, mă regăsesc, să aibă camera lor, intrau pe un fir și apoi pe wireless. Și apare această comunicare falsă unde iată că se ei sunt etichetați, ei sunt expuși. Deci sunt mari provocări.

– Eu v-aș da un exemplu: aveam 14 sau 15 ani. Eram în prima lună de liceu. S-a făcut un careu și a fost extras din careu un coleg mai șmecheraș, un frezaț, și luat de director care era profesorul de biologie, pus în mijlocul careului și bătut măr. Și nu eram într-un liceu disciplinar, ci într-un liceu ca orice liceu din România. După care, directorul, un om rezonabil altfel, scoate o fotografie, de la distanță ne-o arată, era o fotografie cu o femeie dezbrăcată. Zice, „i s-a găsit așa ceva în internat. Cine mai intră în școala mea, așa zici, nu azi zici școala noastră, în școală mea cu așa ceva, va avea aceea soartă.”

– Ei, ia gândiți-vă! Ce salt în timp am făcut în gol, pentru că eu, duhovnic fiind, îmi vine o fetiță de clasa 4-a, din școală de top național din Cluj, și îmi spune „colegii mei, în clasa a IV-a, în orele mai puț