Am trecut de la a nu lua în considerare problema, la a o vedea ca pe o catastrofă națională, în ceea ce privește testarea antidrog a elevilor, conform lui Daniel David.

Rectorul UBB și președintele Asociației Psihologilor din România, Daniel David, susține că înainte de a lua decizii rapide cu privire la testarea elevilor pentru consumul de droguri, ar trebui să înțelegem în mod obiectiv amploarea fenomenului prin intermediul unui studiu național.

Ministerele Sănătății și Educației lucrează la un proiect de lege care să permită testarea antidrog a elevilor din școlile din România, ca urmare a accidentului tragic din localitatea 2 Mai, care a evidențiat pericolul consumului de droguri în rândul minorilor.

Într-un interviu acordat publicației Adevărul, Daniel David, rectorul Universității Babeș-Bolyai și președintele Asociației Psihologilor din România, a discutat despre testarea în masă a elevilor și despre cele mai eficiente strategii de combatere a consumului de droguri în școli.

Adevărul: Care este părerea dumneavoastră despre testarea antidrog a elevilor?
Daniel David: În primul rând, trebuie să înțelegem că testarea antidrog trebuie să se bazeze pe intervenții diverse și complexe, bazate pe dovezi, nu pe opinii.

De exemplu, dacă testarea antidrog este legată de prevenția primară – adică se efectuează intervenții la întreaga populație, indiferent dacă există sau nu riscuri clare identificate -, atunci aceasta nu are sens. Este o cheltuială inutilă și, în același timp, studiile arată că metoda nu este eficientă în prevenție.

Dacă testarea antidrog este făcută în contextul prevenției secundare – adică deja avem persoane cu risc de a dezvolta dependențe/consum de droguri -, atunci are sens, dar cu acordul lor și/sau al părinților, în funcție de situație. Într-adevăr, testarea poate fi utilă aici și poate ajuta elevii, dacă este parte a unui program mai complex de prevenție secundară.

În cele din urmă, testarea poate fi indicată în cadrul unei abordări legate de tratament (pentru cei care au deja probleme legate de consum/dependență) și de prevenție terțiară (pentru a preveni complicațiile problemei). De exemplu, testarea poate fi făcută ca parte a tratamentului/prevenției terțiare pentru a monitoriza eficacitatea tratamentului.

Ce înseamnă că „elevii sunt la risc”? Trebuie să știm dacă au consumat înainte sau doar să avem suspiciuni?
„Elevii sunt la risc” înseamnă că avem indicii și ipoteze despre un posibil consum/dependență în viitor, pe baza comportamentului prezent, a simptomelor preliminare, a factorilor cognitiv-comportamentali și psihoemoționali, a contextului în care se află și a istoriei personale.

Dacă avem suspiciuni legate de doi elevi într-o clasă, ar trebui să testăm întreaga clasă?
Nu, nu ar trebui să facem teste în masă. Ar trebui să ne concentrăm pe cei care sunt la risc. Bineînțeles, testarea copiilor trebuie făcută cu acordul părinților.

De ce nu este eficientă testarea generală? Este din cauza costurilor sau pentru că studiile arată că nu funcționează?
În primul rând, în cazul prevenției primare, costurile sunt prea mari în raport cu rezultatele obținute. În același timp, există riscul de stigmatizare și se poate genera o atitudine generalizată de suspiciune.

Cum poate fi implementată o politică coerentă și eficientă pentru combaterea consumului de droguri în rândul elevilor?
După cum am menționat, abordarea ar trebui să se concentreze pe mai multe componente. Avem nevoie de tratament și prevenție terțiară, care implică deja persoane cu consum/dependență. Aici este important să asigurăm servicii ușor accesibile și tratamente bazate pe dovezi științifice. Actorul cheie în acest caz este medicul, în special psihiatrul și psihoterapeutul, care trebuie să știe ce alți specialiști să implice în tratament/prevenție terțiară, în funcție de fiecare persoană, inclusiv pentru prevenirea recăderilor.

Apoi, avem nevoie de programe pentru prevenția secundară, adică pentru elevii care sunt la risc. Aici, o echipă mixtă formată din psiholog clinician și medic de sănătate publică ar trebui să fie implicată. În acest demers, este necesară implicarea familiei, școlii și autorităților (de exemplu, poliția), inclusiv a legiuitorului, deoarece vor fi necesare noi norme. Fiecare are propriul său rol. Nu putem cere unui profesor să fie psiholog sau unui psiholog să fie polițist. Știu că autorităților le-ar conveni să existe o singură persoană care să se ocupe de toate aspectele, pentru că este mai ieftin, dar nu este posibil.

În plus, avem nevoie de prevenție primară. Aici, echipa ar trebui să fie condusă de psihologi clinicieni specializați în modificări cognitiv-comportamentale pentru promovarea sănătății, iar intervențiile ar trebui adaptate vârstei și profilului psihologic, într-o logică psihoeducațională și de dezvoltare personală. De exemplu, pentru adolescenți, elementul de referință nu este adultul, ci tinerii de aceeași vârstă și modelele sociale. În cazul copiilor mai mici, elementul de referință poate fi profesorul sau părintele. Prin urmare, dacă încercăm să le dam lecții adolescenților din perspectiva unui părinte, profesor sau polițist, aproape sigur nu va funcționa. Însă, poate funcționa în cazul copiilor mai mici.

Asociația Psihologilor din România a analizat problema și relevanța socială a acesteia și lucrăm la ghiduri care se bazează pe principii validate științific și sperăm să le lansăm în viitorul apropiat.

Care este rolul psihologilor școlari în această strategie?
Psihologii școlari ar trebui să aibă un rol important, în special în prevenția primară și secundară. Poate și în tratament/prevenție terțiară, în echipă cu medici. Dar este important să fim conștienți că ne referim la psihologi clinicieni, nu la cei cu competențe în psihologia educațională sau organizațională.

Există deja o astfel de abordare în școlile noastre?
Există, dar nu este implementată sistematic și bine organizată. Tratamentele bazate pe dovezi științifice nu sunt întotdeauna utilizate.

Ce părere aveți despre atitudinea autorităților, de la pasivitate la idei radicale, cum ar fi testarea în masă a elevilor?
Principiile strategiei ar trebui să fie cele pe care le-am menționat mai devreme, adică să avem o echipă mixtă de specialiști în funcție de tipul de intervenție (primară vs. secundară vs. tratament/prevenție terțiară) și intervențiile ar trebui să fie graduale, întotdeauna cu implicarea părinților în cazul minorilor.

Care este primul pas pe care trebuie să-l facem?
În primul rând, avem nevoie de un studiu riguros pentru a obține o înțelegere obiectivă a situației, dincolo de cazurile foarte mediatizate. Nu avem cifre precise cu privire la consumul de droguri în rândul tinerilor, nu știm amploarea problemei. Este aceasta o problemă atât de mare încât să devină o problemă de securitate națională? Nu avem o înțelegere obiectivă a situației! Am trecut de la a ignora problema la a o considera o catastrofă națională pe baza unor accidente și a unor rapoarte sporadice. Aceste informații sunt importante, dar nu definesc în mod obiectiv problema la nivel național. Înainte de a ne grăbi să luăm măsuri costisitoare, să înțelegem bine problema.

Așa cum se spune, o problemă bine formulată este pe jumătate rezolvată! Nu putem baza deciziile pe câteva cazuri mediatizate, care pot amplifica problema în ochii publicului. Înainte ca aceste cazuri să fie mediatizate, nimeni nu vorbea despre acestă problemă. Numărul consumatorilor nu a explodat la câteva zile după acele tragedii. Să fim raționali și să înțelegem problema în mod riguros pentru a găsi cele mai bune soluții. Aceste soluții trebuie să fie accesibile și bazate pe dovezi. Consumul de droguri este o problemă și trebuie să o soluționăm, chiar dacă nu reprezintă o amenințare la securitatea națională, ci o amenințare la viața oamenilor.

Aveți vreun sfat pentru părinți?
În primul rând, părinții ar trebui să se informeze cu privire la primele semne ale consumului de droguri și să învețe aceste lucruri din programele adecvate. Trebuie să învețe care sunt semnele inițiale ale unei posibile suspiciuni legate de consumul de droguri, să înțeleagă riscurile și gravitatea acestui comportament și consecințele asupra vieții copilului și să știe cum să ceară ajutor. Uneori, părinții nu își dau seama când copilul lor are o problemă. Alții realizează, dar nu consideră că este o problemă gravă sau cred că pot controla situația sau că va trece de la sine. Alții știu că există un risc, dar nu știu exact unde să apeleze sau cui să ceară ajutor. Problema este atât de gravă pentru cei implicați, încât sfatul meu este să apeleze imediat la un specialist în domeniu (psiholog clinician/psihiatru) dacă au chiar și cea mai mică suspiciune.