Yuval Noah Harari, istoric israelian, a declarat: „Trebuie să învingem această luptă, nu să sprijinim îndeplinirea scopurilor Hamasului”.

Războiul, în opinia multora, este o extensie a politicii prin alte mijloace. Cu toate că mulți repetă această afirmație, puțini îi acordă suficientă atenție, mai ales în mijlocul unui război. În contextul măcelului provocat de Hamas în Israel și creșterea numărului de civili din Gaza care suferă, logica profundă a războiului se ascunde în spatele suferinței umane enorme pe care acesta o generează. Întrebarea este: cine va câștiga acest război?

Istoricul israelian Yuval Noah Harari afirmă într-un articol pentru Washington Post că nu partea care va ucide mai mulți oameni, nu cea care va distruge mai multe case și nici cea care va primi mai mult sprijin internațional va câștiga acest război. Câștigătoare va fi partea care își va atinge obiectivele politice.

Potrivit lui Harari, Hamas a început acest război cu un scop politic clar: prevenirea păcii. Israelul era pe punctul de a semna un tratat de pace istoric cu Arabia Saudită, după semnarea tratatelor de pace cu Emiratele Arabe Unite și Bahrain. Această înțelegere ar fi fost cea mai mare realizare a premierului Benjamin Netanyahu în întreaga sa carieră și ar fi normalizat relațiile dintre Israel și majoritatea lumii arabe.

Harari susține că Hamas a văzut această perspectivă a păcii și normalizării drept o amenințare mortală. De la înființarea sa în 1987, Hamas nu a recunoscut niciodată dreptul Israelului de a exista și s-a angajat într-o luptă armată fără compromisuri. În anii 1990, Hamas a făcut tot posibilul pentru a sabota procesul de pace de la Oslo și orice alte eforturi ulterioare de pace.

De-a lungul ultimilor 10 ani, guvernul condus de Netanyahu a renunțat la toate încercările serioase de a face pace cu forțele palestiniene mai moderate și a adoptat o politică din ce în ce mai dură de ocupare a teritoriilor disputate. Harari susține că guvernul a îmbrățișat și ideile mesianice de dreapta ale supremației evreiești.

În această perioadă, Hamas a avut o abordare rezervată în relațiile cu Israelul și ambele părți au adoptat o politică neliniștită, dar funcțională, de coexistență violentă. Dar pe 7 octombrie, când guvernul Netanyahu era pe punctul de a face un pas major în pacea regională, Hamas a lovit cu toată puterea.

Scopul imediat al atacului Hamas a fost să perturbe acordul de pace israeliano-saudit. Scopul pe termen lung a fost să însămânțeze ura în mintea milioanelor de oameni din Israel și din întreaga lume musulmană, făcând astfel imposibilă pacea cu Israel pentru generațiile viitoare. Hamas știa că atacul său va înfuria israelienii, îi va face să simtă durere și furie, iar teroriștii au contat pe faptul că Israelul va răspunde cu o forță masivă, provocând suferință palestinienilor.

Hamas a numit operațiunea sa „Al-Aqsa Toofan” (Potopul Al-Aqsa). Așa cum potopul biblic a fost menit să curețe lumea de păcat, chiar și cu prețul distrugerii aproape totale a umanității, atacul Hamas a fost menit să provoace devastări la scară biblică.

Harari subliniază că Hamas nu este preocupat de suferința provocată populației civile palestiniene de acest război. Deși unii activiști individuali ai organizației pot avea sentimente și atitudini diferite, viziunea organizației nu ține cont de suferința individuală a oamenilor. Obiectivele politice ale Hamas sunt dictate de fanteziile religioase.

În contrast cu mișcările seculare precum Organizația pentru Eliberarea Palestinei, obiectivele finale ale Hamas nu sunt legate de această lume. Pentru Hamas, palestinienii uciși de Israel sunt martiri care se bucură de fericire veșnică în ceruri. Cu cât sunt mai mulți uciși, cu atât mai mulți martiri.

Harari explică că aceasta este și motivul pentru care unele organizații radicale de stânga din democrațiile occidentale absolvă Hamas de orice responsabilitate pentru atrocitățile comise și dau vina în totalitate pe Israel. Legătura dintre stânga radicală și organizațiile fundamentaliste precum Hamas se bazează pe o credință în justiție absolută, care refuză să recunoască complexitatea realităților lumii. Această cerere de dreptate absolută duce inevitabil la un război nesfârșit.

Harari conchide că pentru a opri inundația creată de Hamas și pentru a preveni distrugerea Israelului și a palestinienilor, toate părțile implicate trebuie să renunțe la fanteziile biblice și la cerințele de justiție absolută. În schimb, trebuie să se concentreze pe pași concreți pentru detensionarea conflictului și pentru a semăna semințele păcii și reconcilierii.

Istoricul propune două inițiative concrete pentru de-escaladare. Prima inițiativă ar fi eliberarea ostaticilor palestinieni de către Hamas în schimbul eliberării unui număr mic de femei și adolescenți palestinieni de către Israel. Deși nu ar fi un gest complet corect, ar putea reprezenta un pas către reducerea tensiunilor.

A doua inițiativă ar fi permiterea civililor palestinieni să părăsească Fâșia Gaza și să caute adăpost în alte țări. Egiptul ar putea juca un rol important în această chestiune, iar dacă nu ar putea oferi ajutor, Israelul ar putea oferi adăpost locuitorilor din Gaza.

Harari recunoaște că nu poate spune dacă aceste inițiative au șanse de a fi implementate. Cu toate acestea, el subliniază că războiul este o continuare a politicii și că scopul Israelului ar trebui să fie menținerea șanselor de pace.

Este nevoie ca toți cei implicați să oprească acest ciclu vicios de violență, astfel încât să nu se repete încontinuu. Desigur, în mijlocul războiului actual, nu este posibil să se oprească acest ciclu o dată pentru totdeauna. Cu toate acestea, este momentul să prevenim o escaladare ulterioară și acest lucru necesită gesturi concrete de speranță.

Harari concluzionează că trebuie să câștigăm acest război, nu să îi ajutăm pe teroriștii Hamas să își atingă obiectivele.