Singurul supraviețuitor din lagărul Rubla a spus: „Eram omorâți la Însurăței și îngropați la Viziru“.

Constantin Ciolacu a trăit întreaga sa viață în pustiul Bărăganului și a fost martor la construirea caselor din chirpici de către oamenii deportați din casele lor de regimul comunist. Acum, la bătrânețe, ochii săi privesc doar câmpul de porumb și câțiva copaci care abia mai fac umbră – în afară de un monument de pe marginea drumului, nu rămâne nicio altă urmă a suferinței prin care au trecut zeci de mii de oameni în acel loc.

Pe întinderea dintre satele brăilene Viziru și Însurăței, totul este acoperit de porumb necules. Rareori se întrezărește trunchiul unui copac sau câțiva stâlpi de electricitate care par să ducă spre nicăieri. Dar cândva, în anii ’50, întreaga zonă era un loc în care mii de oameni erau ținuți ca prizonieri, fără gratii. Astăzi, toată zona este o legendă, iar casele în care au trăit deportații au dispărut, fiind înghițite de vegetația care a crescut în voie.

Constantin Ciolacu, singurul supraviețuitor al lagărului Rubla din 1951, locuiește acum singur într-o casă ruinată, cu doar câțiva câini ca să-i aline singurătatea. Aici și-a petrecut cea mai mare parte a vieții și consideră acest loc drept acasă. El povestește despre viața din lagăr, despre oamenii pe care i-a cunoscut și despre modul în care au reușit să supraviețuiască în condiții grele.

Deportările din acea perioadă au creat noi așezări în Bărăgan, unde oamenii au fost forțați să lucreze pământul și să se adapteze la condițiile dure. Mulți au rămas acolo și după ce li s-a ridicat domiciliul obligatoriu, deoarece nu aveau unde să se întoarcă. Constantin Ciolacu își amintește de Kurt Mott, un industriaș german care i-a învățat pe deportați să facă vin și să obțină profit. Acesta și-a petrecut mare parte din viață în lagăr, devenind parte din comunitatea de acolo.

După Revoluție, Rubla a fost electrificată și au fost construiți stâlpi de electricitate care acum par să nu mai servească la nimic. O fântână a fost construită, dar a fost poluată de oameni. Cimitirul din apropiere a dispărut, iar monumentul în memoria deportaților este neîngrijit. În ciuda tuturor greutăților, Constantin Ciolacu rămâne nostalgic după acele vremuri și își amintește cu tristețe de oamenii pe care i-a cunoscut și care nu mai sunt.