În istorie, s-a observat că în locul liderilor politici care au contribuit la realizarea României Mari, au apărut comuniștii ilegaliști care s-au implicat în greve și proteste ale muncitorilor.

Pe vremea comunismului, scriitorii au scris în secret, multiplicându-și operele pentru a le putea distribui peste hotare sau pentru a le publica după căderea regimului. Raluca Spiridon, consilier la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, a prezentat informații despre literatura de dezidență și literatura de sertar. Regimurile totalitare simțeau nevoia să distrugă cărți și publicații din cauza naturii lor care respingea spiritul timpului în care se nășteau. Cărțile interzise erau de orientare fascistă, antisemită sau germanofilă și conțineau adesea propagandă de război sau referiri la ezoterism. Scrierile clasice erau retrase din biblioteci din cauza conținutului lor diferit față de ideologia comunistă. Scriitorii interziși erau considerați indezirabili și opera lor era distrusă. Literatura de sertar era asociată cu cenzura comunistă și scriitorii marginalizați își continuau activitatea în speranța unor vremuri mai bune. Scriitorii de disidență, precum Paul Goma, încercau să-și publice lucrările în străinătate. Cenzura a fost aplicată și în alte țări sub influență sovietică, însă România se distinge prin aparatul represiv și controlul total asupra cuvântului scris. Nu a existat o literatură samizdat în România.