Doar John Florescu, jurnalist american, a afirmat că varianta unei lovituri de stat în decembrie 1989 este plauzibilă, deoarece mulți oficiali au supraviețuit.

România a fost singura țară din Europa care a trebuit să își câștige libertatea printr-un vărsat de sânge. Sacrificiul celor care au murit în decembrie 1989 este umbrit de faptul că cei care au rămas la conducerea țării erau cei care făceau parte din structura statului în timpul lui Ceaușescu.

Ceaușescu era înconjurat de oameni foarte inteligenți, însă era dificil să lucrezi pentru un dictator. Consilierii săi erau extrem de inteligenți și patrioți, dar erau puși în situații complicate, fiind adesea amenințați cu închisoarea pentru non-performanțe. Ceaușescu a avut o dublă personalitate, fiind perceput ca dictator în România și ca politician în Occident.

Ceaușescu și-a ales consilierii apropiați cu grijă, cum ar fi Maurer și Ștefan Andrei, evitându-i pe cei de calitate îndoielnică. Elena Ceaușescu a jucat un rol important ca consilier al soțului său, fiind considerată impregnată cu simțul puterii.

Ceaușescu a avut o relație strânsă cu China și a fost văzut ca un mediator între Israel și Palestina. Vestul l-a privit ca un politician, folosindu-se de puterea sa pentru a obține avantaje geopolitice.

Revolutia din 1989 a fost mai degrabă o revoltă împotriva dictaturii decât o revoluție sau o lovitură de stat. Occidentul a aplaudat curajul românilor, dar a criticat absența justiției în procesul de cădere a lui Ceaușescu.

Disidenții români au avut un rol minor în lupta împotriva regimului comunist. Occidentul a fost conștient de tragediile din România, dar a acționat timid pentru a impune schimbări.

Orfelinatele și situația copiilor abandonați din România au fost subiecte de scandal la nivel global după căderea comunismului. Această problemă a atras atenția mass-mediei și a stârnit emoții în rândul publicului internațional.