De la Martin Scorsese la Steven Spielberg, regizorii legendari continuă să producă filme. Câți dintre aceștia au câștigat premiul Oscar?

În timp ce Hollywoodul se pregătește pentru gala Oscarurilor din noaptea de 15 spre 16 martie, pentru unii dintre regizori competiția a rămas în urmă. Coppola, Scorsese, Spielberg, Eastwood sau Haneke nu mai filmează pentru trofee, ci pentru a continua o conversație începută cu zeci de ani în urmă. Filmele lor nu mai sunt în căutarea recunoașterii, ci păstrează vie această comunicare intimă între ei și public.

Industria filmului se bazează pe noutate și cultul tinereții, dar pentru acești regizori timpul a schimbat regulile jocului. Ajunși la peste 80 de ani, ei creează cu o libertate pe care doar experiența o poate oferi: nu mai urmăresc premii, ci explorează un teritoriu mai intim – memoria.

Martin Scorsese, Francis Ford Coppola și Steven Spielberg, pilonii „Noului Hollywood“ al anilor ’70, au schimbat definitiv modul în care se povestește o poveste pe ecran. Alături de ei, Clint Eastwood și Ridley Scott rămân prezențe active într-o industrie pe care au modelat-o chiar ei. Michael Haneke a impus o rigoare morală fără compromisuri în cinematografia europeană, Woody Allen a transformat anxietatea cotidiană în comedie intelectuală, Roman Polanski a explorat cu o precizie rece spațiile claustrante ale fricii, iar George Lucas a reinventat imaginarul popular și regulile spectacolului cinematografic.

În apropierea unei noi ediții a Oscarurilor, când Hollywoodul își sărbătorește prezentul, toți acești regizori trimit, fiecare în felul său, către o vreme în care cea de-a șaptea artă era, în primul rând, un act de viziune și răbdare.

New York City, 1942. Acolo, în inima fierbinte a cartierului Queens, s-a născut Martin Marcantonio Luciano Scorsese. Crescut mai apoi în Little Italy, într-o familie cu rădăcini siciliene adânci, micul Marty a fost un copil fragil, bântuit de astm. În timp ce alți puști învățau regulile străzii, el absorbea lumile din spatele ecranului. Pasiunea pentru cinema avea să fie singura sa cale de evadare, după ce a renunțat la visul inițial de a deveni preot.

Scorsese a absolvit Școala de Film NYU, iar debutul său a coincis cu efervescența „Noului Hollywood“ al anilor ’70. Însă nu era doar un alt regizor talentat, ci un observator nemilos al psihicului uman. Încă de la început, filmele sale au explorat obsesiv aceleași teme: vinovăția catolică, violența masculină și căutarea iluzorie a salvării pe străzile Americii.

Parteneriate legendare

Viziunea sa unică a fost propulsată de o serie de colaborări devenite legendare. Împreună cu actorul său favorit de atunci, Robert De Niro, și cu editoarea sa de neînlocuit, Thelma Schoonmaker, Scorsese a creat filme care au schimbat cinematografia și au redefinit narațiunea culturală.

Cine poate uita teroarea solitară a lui Travis Bickle, veteranul alienat al Vietnamului care colindă Manhattanul nocturn în „Taxi Driver“? Sau furia brută și autodistructivă a lui Jake LaMotta, portretizată în alb-negru în capodopera „Taurul furios“ („Raging Bull“), un film considerat de mulți critici drept o disecție perfectă a masculinității toxice? Dar cel mai mare impact l-a avut, poate, în 1990, cu „Băieți buni“ („Goodfellas“). Cu un montaj frenetic și o utilizare inovatoare a vocii din off și a muzicii, a transformat povestea unui gangster de rând într-o epopee hipnotică, un model pe care mulți regizori l-au imitat de atunci.

După perioada De Niro, Scorsese a găsit un nou alter ego în Leonardo DiCaprio, explorând cu el subiecte la fel de întunecate: de la obsesiile magnatului Howard Hughes din „Aviatorul“ la investigațiile sub acoperire pline de trădare din „Cârtița“ („The Departed“), film care i-a adus, în sfârșit, Oscarul pentru „Cel Mai Bun Regizor“ (2007). Și, desigur, nu putem uita decadența explozivă a lăcomiei corporatiste din „Lupul de pe Wall Street“.

Dincolo de cameră

Scorsese este un enciclopedist al filmului, un adevărat cinefil. Stilul său regizoral – cu mișcările dinamice de cameră, montajul incisiv și, mai presus de toate, selecția genială de muzică rock și pop – pătrunde direct în fibra emoțională a poveștii.

Însă adevărata sa contribuție la artă depășește propriile creații. Prin The Film Foundation, înființată în 1990, s-a transformat în principalul avocat al conservării filmului la nivel global, salvând de la uitare capodopere care altfel ar fi dispărut. De asemenea, este un susținător pasionat al cinematografiei internaționale. Chiar și vocile „Noului Val Românesc“ au primit recunoaștere prin el, Scorsese lăudând public regizori precum Cristian Mungiu, Cristi Puiu și Radu Jude.

La peste opt decenii de viață, cu filme recente precum „Irlandezul“ și „Killers of the Flower Moon“, Martin Scorsese rămâne un maestru al regiei, o forță vitală care ne obligă să ne confruntăm cu cele mai întunecate colțuri ale sufletului american.

Ridley Scott, născut în Anglia în 1937, este un regizor-constructor de lumi. Spre deosebire de colegii săi americani, care și-au început cariera pe băncile școlii de film, Scott a venit pe platourile de filmare cu o pregătire solidă în artele vizuale, lucrând ca designer la BBC și, mai apoi, devenind unul dintre cei mai căutați regizori de reclame din lume. Scott a debutat târziu în lungmetraj, dar impactul său a fost instantaneu. El a transformat genul science-fiction, dându-i o textură murdară, reală, care contrasta cu utopiile lucioase de până atunci.

De la distopie la Roma Antică

În 1979, „Alien“ a demonstrat că un film SF poate fi și un thriller horror intens, cu o estetică industrială apăsătoare. Dar, trei ani mai târziu, în 1982, Scott a definit viitorul post-punk cu „Blade Runner“. Acest film nu a fost inițial un succes comercial, dar viziunea sa asupra unui Los Angeles ploios, neo-noir și distopic, unde reclamele luminoase se ciocneau de mizeria urbană, a devenit harta estetică a întregului gen pentru deceniile următoare.

După câțiva ani de experimente diverse, Scott a revenit în forță în anul 2000 cu „Gladiatorul“, care a fost un succes de box-office și a revitalizat genul uitat al epopeilor istorice. Cu această poveste universală despre onoare și trădare, filmul a câștigat Oscarul pentru „Cel Mai Bun Film“, însă Ridley Scott nu a primit premiul pentru regie, deși a fost nominalizat.

Detaliul vizual, arhitectura și atmosfera densă fac parte din stilul lui recognoscibil. Indiferent dacă filmează nave spațiale ruginite, castele medievale sau deșerturi marțiene, fiecare cadru al lui Scott pare un tablou viu, bogat în umbre și texturi. Spre deosebire de alți mari regizori, care petrec ani de zile între proiecte, Ridley Scott este un regizor de o productivitate neobosită, adesea lucrând la două sau trei proiecte simultan.

Filmele sale recente – de la thrillerul militar „Black Hawk Down“ la aventurile spațiale „The Martian“ sau dramele istorice actuale – arată o versatilitate rară. În esență, Ridley Scott este maestrul absolut al viziunii cinematografice. A revoluționat modul în care arată atât viitorul, cât și trecutul pe marele ecran, dovedind că un regizor poate fi, în același timp, un artist vizionar și un creator de blockbustere.

Clint Eastwood, născut în San Francisco în 1930, este un monument al culturii americane. El nu vorbește mult – nici în fața, nici în spatele camerei –, dar fiecare mișcare a sa, fiecare decizie artistică au o greutate specifică. Cariera sa este o trecere magistrală de la imaginea de tough guy la cea de regizor respectat.

Omul fără nume

Înainte de a deveni regizor, Eastwood a fost chipul anti-eroului. Faima mondială i-a venit odată cu trilogia formată din „Pentru un pumn de dolari“, „Pentru câțiva dolari în plus“ și „Cel bun, Cel Rău și Cel Urât“. În acele deșerturi prăfuite, el a creat arhetipul Omului Fără Nume: un personaj tăcut, cu un trabuc în colțul gurii și o privire rece, care acționa dincolo de orice cod moral. Definită de prim-planuri tensionate și violență stilizată, această estetică a transformat definitiv universul filmelor western.

Mai târziu, l-a adus la viață pe Harry Callahan în seria „Dirty Harry“, transformând imaginea șerifului într-un polițist dur, gata să încalce regulile pentru a instaura o formă brutală de dreptate. Aceste personaje, mereu singure și lipsite de sentimentalism, au cimentat imaginea lui Eastwood ca simbol al individualismului american, o oglindă cinică a unei societăți care își pierdea încrederea în instituții.

Ispășirea și bătrânețea

Deși a început să regizeze încă din anii ’70, Eastwood și-a atins maturitatea artistică printr-un stil diametral opus fastului lui Coppola sau al lui Scorsese: minimalist, eficient și profund uman. Este cunoscut pentru ritmul său rapid de filmare, preferând lumina naturală și punând accentul pe emoțiile brute și pe dinamica subtilă dintre personaje. Temele sale recurente sunt puternice: ispășirea, bătrânețea și consecințele pe termen lung ale violenței.

Momentul său definitoriu a venit în 1992 cu „Necruțătorul“ („Unforgiven“), un western crepuscular care deconstruia, în mod ironic, mitul pe care chiar el îl crease, fiind un act de autoanaliză în care Omul Fără Nume se confrunta cu propria moștenire sângeroasă. Filmul a câștigat două Oscaruri – „Cel Mai Bun Film“ și „Cel Mai Bun Regizor“.

În anii următori, a continuat să exploreze personaje la apusul vieții în drame sfâșietoare, precum „Million Dollar Baby“ („O fată de milioane“), o poveste despre destin și sacrificiu care i-a adus al doilea set de Oscaruri majore, identic cu primul. În prezent, continuă să lucreze cu o rigoare remarcabilă, excelând în biografiile tăcute, bazate pe fapte reale, care celebrează curajul simplu și cotidian. Clint Eastwood a reușit performanța rară de a fi o forță definitorie atât în fața, cât și în spatele camerei.

Francis Ford Coppola, născut în Detroit în 1939, rămâne un vizionar cu o poftă constantă de epic. Dacă unii cineaști explorează camerele mici ale sufletului, Coppola a ales să construiască și apoi să demoleze imperii.

Fiu al unui muzician și al unei actrițe, și-a croit drum prin școlile de film ale anilor ’60 și a devenit rapid o figură definitorie a Noului Hollywood. Însă deceniul anilor ’70 avea să fie, de departe, perioada sa de aur, dar și cea mai zbuciumată. Când i s-a oferit să regizeze ecranizarea romanului „Nașul“ („The Godfather“), Coppola a transformat o poveste cu mafioți într-o meditație shakespeariană asupra familiei, a capitalului și a felului în care visul american se pervertește în mâinile bărbaților puternici. Succesul a fost imediat, iar filmul nu doar că a lansat cariere, ci a schimbat fundamental narațiunea culturală. „Nașul“ a câștigat trei premii Oscar, inclusiv pentru „Cel Mai Bun Film“ (1973).

Riscul nonconformismului, răsplătit

Nici doi ani mai târziu, în 1974, a regizat continuarea, „Nașul: Partea a II-a“ („The Godfather Part II“), considerată o performanță rară, depășind originalul și adâncind saga Corleone, totul în timp ce lansa și thrillerul psihologic „Conversația“ („The Conversation“), o explorare paranoică a supravegherii, câștigător al Palme d’Or la Cannes. „Nașul: Partea a II-a“ a câștigat șase premii Oscar, inclusiv pentru „Cel Mai Bun Film“ și „Cel Mai Bun Regizor“.

Filmările pentru „Apocalypse Now“ (1979), o odisee halucinantă în infernul războiului din Vietnam, au fost un coșmar legendar în jungla filipineză, împingându-l pe regizor la epuizare și în pragul falimentului. Din acel haos s-a născut o capodoperă viscerală și inegalabilă despre moralitate și prăbușirea civilizației.

După acest deceniu formidabil, cariera lui Coppola a devenit o succesiune de experimente riscante și de eșecuri financiare, el fiind un artist care a refuzat să se conformeze, preferând să își finanțeze adesea viziunile din propriul buzunar. Astăzi, Coppola continuă să fie un patriarh și un mentor. Chiar și acum, la aproape 87 de ani, și-a pus averea în joc pentru a realiza visul său de-o viață: „Megalopolis“.

Născut în 1942, Michael Haneke ocupă poziția de cel mai riguros și neînduplecat observator al condiției umane din cinematografia contemporană. În timp ce titanii americani ai generației sale folosesc adesea spectacolul sau emoția pentru a captiva publicul, Haneke folosește tăcerea, distanța și o precizie aproape chirurgicală pentru a diseca violența, alienarea și ip