Cenzura a fost instaurată în România după ce comuniștii ilegaliști au preluat puterea, înlocuindu-i pe oamenii politici care au contribuit la crearea României Mari, aceștia din urmă fiind implicați în greve și proteste muncitorești.

Pe vremea comunismului, scriitorii lucrau în secret, tipărindu-și operele în mai multe exemplare pentru a le putea salva în cazul confiscării de către Securitate. Unele rămâneau ascunse în sertar până la căderea regimului comunist. Raluca Spiridon, consilier la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, a adus la lumină informații inedite despre literatura de dezidență și cea de sertar. Regimurile totalitare simțeau nevoia de a distruge cărțile și publicațiile pentru că refuzau spiritul și libertatea intelectuală. Cărțile retrase din circulație aveau conținut fascist sau antisemit, iar opera scriitorilor clasici a fost interzisă din biblioteci. A fi prins cu scrieri interzise însemna o pedeapsă cu închisoarea. Literatura de sertar era o formă de rezistență a scriitorilor împotriva cenzurii comuniste, care a continuat până la căderea regimului. Au existat încercări de a scoate manuscrisele peste graniță și a le publica în străinătate, dar Securitatea a împiedicat acest lucru. În alte țări sub influența sovietică s-au aplicat și acolo mecanisme de cenzură similare.