Într-un interviu, exploratorul Tristan Gooley vorbește despre importanța orientării fără GPS și despre modul în care putem privi lumea cu o altă perspectivă. El subliniază faptul că mișcarea este esențială pentru creier, dar nu este necesar să facem eforturi extreme în fiecare zi, precum alergarea unui maraton.

Tristan Gooley (52 de ani) este un scriitor, navigator natural și un observator fin al lumii invizibile din jurul nostru. Este singura persoană în viață care a traversat singur Oceanul Atlantic atât pe mare, cât și pe calea aerului, la bordul unei aeronave de mici dimensiuni. Adevărata lui aventură vorbește despre redescoperirea unui mod de a trăi conectat și orientat – în sensul cel mai uman al cuvântului.

În cărțile sale devenite bestseller-uri, precum „The Natural Navigator“ și „How to Read a Tree“, exploratorul britanic propune o formă de rezistență culturală într-o eră dominată de algoritmi, automatizare și lumini artificiale. Orientarea, spune el, nu se rezumă la a ști cum ajungi din punctul A în punctul B, ci este un mod de a percepe lumea prin simțuri reînvățate – direcția vântului, asimetria copacilor sau ritmul oamenilor care trec pe stradă. Navigația naturală, în viziunea lui, este o artă care combină știința, mitul, folclorul și intuiția.

În „How to Read a Tree“, Gooley ne arată cum fiecare copac urban sau sălbatic poartă în el o poveste – despre lumină și vânt, despre apă, oameni, animale sau suferință. Nu există doi copaci identici, iar cine învață să-i citească, spune el, va vedea altfel fiecare plimbare, fiecare oraș, fiecare colț de natură.

În cadrul festivalului UNFINISHED, „Weekend Adevărul“ a discutat cu Tristan Gooley despre cum să ne activăm simțurile adormite, ce ne învață copacii din orașe și dacă inteligența artificială va putea vreodată să vadă lumea așa cum o fac oamenii. Britanicul a vorbit și despre transformarea curiozității de la copilărie la maturitate, percepție și nevoia de a ne regăsi locul în lume.

Să începem cu propria ta busolă interioară: îți amintești prima dată când te-ai simțit cu adevărat orientat în lume? Nu doar geografic, ci și emoțional sau intelectual? Ce te-a pus pe drumul navigației naturale?

Tristan Gooley: Cred că o parte din copilărie înseamnă tocmai tranziția asta – uneori palpitantă, alteori înfricoșătoare – de la sentimentul că ești ancorat, în siguranță, la a te duce spre margini. Și, ca majoritatea copiilor, am trăit acele momente mici care, la vremea lor, păreau uriașe. Îmi amintesc, de exemplu, că eram printr-un supermarket, pe la patru sau cinci ani, și dintr-odată nu o mai vedeam pe mama. Era înfricoșător. Am trecut prin toate experiențele astea normale. Dar lucrurile devin cu adevărat interesante atunci când începem să facem propriile alegeri. Țin minte foarte clar perioada din școală: uneori aveam rezultate bune la o materie, dar mă luptam cu două-trei altele. Și cred că asta e una dintre dificultățile școlii, în general – nu seamănă prea mult cu viața reală. Cu cât ești mai mic, cu atât ți se cer mai multe lucruri inconfortabile în fiecare zi. Și îmi amintesc clar senzația aia. N-aș fi numit-o „nesiguranță“ atunci, dar azi pot spune că asta era. Și când te simți nesigur și în același timp ești forțat să faci lucruri la care nu te pricepi natural, combinația e greu de dus. Cred că tocmai de aceea, de fiecare dată când făceam ceva la care primeam un feedback bun – cineva îmi spunea „ești destul de bun la asta“ – investeam enorm de multă energie în acel lucru. Asta s-a văzut uneori la școală, dar mai ales în sport, în adolescență.

Mai târziu, am realizat că nu-mi place să mi se spună ce să fac. Aveam un soi de rebeliune, dar nu era una furioasă sau haotică. Era mai degrabă o neliniște. Țin minte foarte clar că dacă erau 20 de oameni și un lider care zicea „mergem să vedem ceva grozav“, pentru mine acel lucru era mult mai puțin interesant decât să-i spun mamei: „pot să mă duc să urc pe dealul ăla?“. Asta era cu mult înainte ca termenul „navigație“ să însemne ceva pentru mine. Când aveam 20 de ani, senzația asta a devenit mult mai profundă. Țin minte când am învățat să navighez o barcă de mici dimensiuni, iar instructorul m-a întrebat: „unde ai vrea să mergem?“. Iar pentru mine a fost un sentiment incredibil – de libertate, de autonomie. A fost unul dintre primele momente când am simțit cu adevărat că nu e vorba doar de orientare fizică, ci și psihologică: știam unde sunt, unde vreau să ajung și aveam ceva control asupra traseului. La un moment dat – nu pot spune exact când – am știut că asta e.

Simțeam tot mai clar un lucru: nu mă deranja că sunt slab la unele lucruri. Fiecare e slab la ceva. Iar eu eram bun la destule. Dar voiam să fiu foarte bun la un singur lucru. Voiam să pun capul pe pernă seara și să știu că am o abilitate care e doar a mea, una care îmi face viața mai frumoasă. Și acel ceva a devenit navigația. Așa că mi-am setat niște obiective. Și în timp ce avansam și aventurile deveneau tot mai mari, am început să simt că pierd ceva din magia aceea. Cineva care se ocupa cu fizica spunea că, pe măsură ce se apropia de miezul ei, aceasta își pierdea farmecul. Iar ideea asta a rezonat cu mine, pentru că simțeam exact la fel cu navigația. Ajunsesem în punctul în care puteam pilota o mică aeronavă, conduce o barcă sau merge pe jos oriunde în lume, dar nu mai simțeam acea emoție pe care o aveam în copilărie. Așa că, pe la 20 de ani, am schimbat lucrurile: în loc să fac expediții mari, am început să fac plimbări mici, fără echipament, doar bazându-mă pe natură. Atunci, magia s-a întors. Și asta mi-a schimbat viața. Navigația, care era doar un hobby când eram mai tânăr, a devenit profesie prin 2007, când aveam 34 de ani. A fost nevoie de aproape zece ani până să devină un job cu normă întreagă.

Ai menționat bărci mici, avioane mici, și am citit că ești singura persoană în viață care a traversat singur Atlanticul atât pe mare, cât și prin aer. Ce ți-au arătat experiențele astea despre lume și despre tine, lucruri pe care nu le-ai fi putut învăța pe uscat?

Da, e foarte interesant. Sunt două provocări complet diferite. Navigația pe mare e solicitantă din punct de vedere fizic. Timp de 26 de zile și nopți ești, pur și simplu, la temperatura greșită. E aproape imposibil să te simți confortabil. Și mai e și singurătatea – sunt 26 de zile în care ești doar tu cu natura. Nu aveam ecrane sau tot felul de electronice. Chiar eram doar eu, barca și oceanul. Mă pregătisem temeinic, pentru că nu-ți poți permite ca lucrurile să meargă greșit. Știam că n-o să fie o plimbare relaxantă. Dar, printre lucrurile pe care le-am aflat cercetând, a fost ideea asta simplă și foarte puternică: orice ființă umană, lăsată singură, va înnebuni – întrebarea nu e dacă?, ci când?. La fiecare se manifestă diferit. Nu știm cu exactitate cât putem duce. Putem doar să ne dăm cu părerea. Cineva care ar petrece de bunăvoie o duminică singur într-o bibliotecă, într-un colț, probabil va rezista mai bine câteva zile. Pe de altă parte, cineva care are nevoie să fie înconjurat de șase oameni tot timpul va avea mult mai greu de dus. Eu am citit destul de mult pe tema asta și m-am descurcat bine. Știi cum se zice: ce nu te omoară te face mai puternic. În sens psihologic, experiența asta mi-a dat multă încredere în mine. Pentru că nu ești doar singur, ci trebuie să și rezolvi probleme de unul singur. Iar partea aceea copilăroasă din noi, care nu dispare nici la maturitate, iese la iveală. Nu e deloc neobișnuit ca un adult de 40 de ani să-și sune părinții și să întrebe: „Cum fac asta?“. Dar când ești singur pe ocean, două lucruri sunt clare: nu poți suna pe nimeni și oricum n-ar avea cum să te ajute. Și de acolo vine încrederea: din faptul că ești nevoit să te descurci singur.

Zborul a fost și el o experiență de construire a încrederii, dar de altă natură. Mi-am dat seama că sunt destul de calm în situații de presiune. Bine, fiecare e diferit, dar pentru mine, dacă m-am pregătit cât de bine am putut, atunci în momentele grele rămân calm. Dacă, în schimb, nu sunt bine pregătit, apare fisura – ca o crăpătură în metal. Sigur, puteam să trăiesc niveluri similare de presiune și pe uscat – și chiar am făcut-o uneori – dar pentru mine a fost un proces de formare. Știam dinainte că va fi ori-ori. Ori merge, ori nu. Și dacă nu merge, iese urât. Dar când s-a încheiat, am simțit că visul pe care-l aveam de zece ani – să devin foarte bun la ceva ce simt că e chemarea mea – chiar s-a împlinit. A fost un moment în care, sincer, simt că am devenit adult. Dacă mă uit înapoi, sigur, eram adult din punct de vedere legal, dar în realitate eram nesigur în privința locului meu în lume, nesigur de chemarea mea. Acum, când vorbesc cu elevi sau studenți, le spun că asta e partea cu adevărat interesantă: nu-ți vei descoperi chemarea sau competențele doar visând cu ochii deschiși. Adevărata provocare e să alegi cât de mare vrei să fie râul peste care încerci să sari. Eu am sărit peste multe râuri mici înainte să îndrăznesc să sar peste unul mare.

Deci a fost un punct de turnură, un moment care ți-a schimbat viața.

Cu siguranță, da. Și unul dintre semnele care-mi arată că a fost mai degrabă o experiență de dezvoltare personală, decât profesională, e faptul că a fost un lucru ținut secret. N-am spus nimănui că o să fac asta până nu am și făcut-o. Parțial, pentru că nu voiam să anunț ceva ce s-ar fi putut să nu se întâmple din tot felul de motive. Când am hotărât să pornesc la drum, mi-a luat șapte ani de pregătire, antrenamente, planificare, toate astea în timp ce aveam și un job. Și oricând, pe parcursul acelor șapte ani, aș fi putut spune: „nu e o idee bună, din multe motive“. Până și cu o săptămână înainte să plec, credeam că cel mai probabil motiv să renunț avea să fie faptul că, între timp, devenisem tată de două ori. O parte din mine, sincer, voia ca soția mea să-mi spună: „nu pleca, ești tată acum, nu e momentul potrivit pentru așa ceva“. Dar nu putea să-mi spună asta, pentru că nu ar fi avut nimic de câștigat în situația respectivă. Chiar dacă ar fi avut dreptate să-mi spună să nu o fac, ar fi existat riscul să rămână în mine o urmă de resentiment – pentru că visul acesta exista în mine cu mult înainte să ne căsătorim.

Există ceva despre care mulți oameni aleg să nu vorbească: eșecul. Poate că e un cuvânt prea puternic, dar ți-a fost frică vreodată că vei eșua?

Da, am fost îngrozit, absolut îngrozit. Și probabil de asta nici n-am vorbit mai deschis despre ce voiam să fac. Aș fi putut primi mai mult ajutor dacă spuneam lumii ce plănuiam, poate că mi-aș fi ușurat sarcina, dar adevărul e că nici eu nu știam sigur dacă o voi duce la capăt. Pentru că uneori universul îți trimite semnale… și nu le înțelegi întotdeauna. Ca să dau un exemplu: ce am făcut eu este un tip foarte neobișnuit de zbor. Nu există nici măcar sute de oameni care pot face așa ceva. Poate doar câteva zeci, în toată lumea, care chiar au competențele tehnice și experiența necesare. În cei șapte ani de pregătire am contactat șapte astfel de piloți, ca să le cer sfaturi, idei, indicații. Până în ziua în care am decolat, trei dintre cei șapte muriseră în accidente cu avioane ușoare – și vorbim despre experți. Eu eram, cum s-ar spune, începător. Primul meu zbor solo peste apă a fost chiar traversarea Atlanticului cu acel tip de avion (n.r. – Cessna). Deci al treilea meu zbor solo, în total, și primul zbor solo peste apă a fost fix acesta: să trec Atlanticul. Dacă ceva ar fi mers prost, comunitatea de aviatori ar fi zis: „era de așteptat“. Dar eu am făcut tot ce am putut în condițiile date. La navigație, pe mare, mi-am luat toate calificările necesare. Sunt oameni care pornesc să traverseze oceane fără să aibă certificatele cerute. Eu le-am obținut